Lumea lui Kusturica este
una pestriţă, colorată şi belalie, mustind de viaţă, cu o
muzică a ei- sălbatică şi sincopată ca o inima pulsând la
vedere! Iar dacă ai intrat chiar şi numai o dată în ritmul ei, o
vei face mereu, căci te ademeneşte într-un fel miraculos, aproape
fără să poţi avea scăpare.

On the Milky Road- nume
căruia nu îi găsim explicaţia până în ultimele scene ale
filmului ce ne pun faţă în faţă cu metafora - este o
parabola-fabula romantică, pe alocuri chiar surrealistă, cu
personaje dilii fără excepţie, dar cu ce vie şi ce delirantă
nebunie!!

Povestea începe liniştit,
ca apoi să o ia la vale accesând supranaturalul, miturile, cu o
simbolistică accesibilă (apa, focul, timpul, fluturi, şarpele,
pasărea, mielul) ce se revendică direct din basm – dar şi cu o
poezie a imaginii, care este când de un pictural desavârşit, când
de un realism frust.

Flamboiant ca un circ,
universul lui Kusturica îşi schimbă centrul continuu accesând
când miraculosul, când o realitate în care războiul înceţoşează
minţile - dar o face fluid, cu o curgere naturală în care
fantezia este omniprezentă.

Martin Sec şi Goran
Volarevic sunt responsabili pentru imaginile fabuloase filmate în
apă sau în aer, două zboruri putând fi considerate emblematice
pentru întreg: cel al şoimului ( ajutat de ceva CGI!) şi acela (
tot computerizat) al celor doi iubiţi în imponderabilitatea
cascadei.

Coloana Sonora îi
aparţine unui alt Kusturica- Stibor- deopotrivă scenarist şi
actor, care joaca şi el in film si creeaza acel fusion zăpăcificant
de la taraf ţigănesc la muzică sârbească, de la jazz la
acorduri simfonice, totul într-o succesiune ce îţi taie respiraţia
şi te târaşte prin poveste fără să poţi să i te opui. Şi
sigur că nu se putea ca Emir să nu se citeze pe sine şi filmele
lui anterioare, punându-şi la bătaie toate trademark-urile, dar
îşi valorifică si propriile lecture, aşa că în unele imagini
vedem spre exemplu Melancholia lui Von Trier, în rochia albă ce
pluteşte pe apă şi îşi caută mireasa încurcată în navoade.

Ca un adevărat magician,
Kusturica jonglează cu emoţia şi o amplifică până la paroxism,
îngemănând-o cu amploarea naturii dezlănţuite sau cu tragismul
sfâşietor al cursei pentru viaţă pe un câmp minat. Iubirea se
“volatilizează” dinamitată, iar în lipsa ei, Kosta- perechea
“miresei” (personajul nu are nume), recurge la un fel de
catharsis al durerii, trudind la o “cale lactee” din piatră, pe
locul în care fusese câmpul minat. Finalul are o forta a sugestiei
excepţională, muzica te copleşeşte şi rămi uitându-te la
generic oftând întristat, fermecat, cu sufletul mai înţelept cu o
poveste de iubire imposibilă, sau poate doar damnată.

Filmul se dezvoltă în
jurul personajului misterios şi fascinant interpretat de Monica
Bellucci, supranumită “mireasa” , care face un rol ce ne
captivează vorbind sârbeşte şi dărunindu-se pe ecran cu
frumuseţea ei copleşitoare şi atât de specială. O secondează
chiar Emir Kusturica, un Kosta ca un Sancho Panza călare pe un măgar
aproape umanizat, care “luptă” cu o umbrelă şi două canistre
de lapte, împotriva războiului.

De la frumos la grotesc
este doar un pas, pe care filmele lui Kusturica îl fac de fiecare
dată, amalgamul de realitate şi nebunie şarjând în tuşe clare.
Aşa că aceasta nouă experienţă asumată şi ca scenariu de
nonconformistul regizor bosniac, este un alt prilej de a evada într-o
dimensiune pe care o pune în faţa ochilor şi inimilor noastre cu
un curaj şi o inventivitate, amândouă de excepţie.

Drept pentru care declar
aici, acum, că filmul Love and War/ Sulla Via Lateea, este (cel
puţin pentru mine) una dintre cele mai satisfăcătoare, complexe şi
minunate lecturi cinematografice, si vă recomand să nu rataţi
această parabolă despre iubirea unică şi pierderea ei.