Am încercat să îi găsesc cusururi filmului ăstuia, în speranţa că asta mă
va ajuta să înţeleg de ce producătorii americani au amânat lansarea lui în
2014, pasându-şi-l într-un ping pong nesfârşit şi total neproductiv din toate
punctele de vedere, părând că abia după ce l-au terminat de făcut, s-au gândit la marketing,
vânzări , PR şi impact la public, şi au tras oarece concluzii care nu au fost
mulţumitoare sau conforme cu panseurile lor “post factum”

Sau poate şi filmul – ca şi oamenii
– are o soartă, iar acestuia nu i-a fost dat să strălucească aşa cum ar fi
meritat! Asta dacă ar fi să fim pe energie bună şi să nu ne gândim la
raţiuni financiare meschine, sau la maşinaţii de culise şi strategii de a
marginaliza o producţie meritorie în favoarea uneia mult mai slabe, dar susţinute de cine trebuie!

Filmul este o realizare
cinematografică foarte bine închegată şi condusă de Sergey Bodrov, care-i
reuneşte pe ecran pe Julliane Moore şi Jeff Bridges- pentru prima oară de când
au jucat în The Big Lebowski al lui Joel Coen, în 1998.

Li se alătură în distribuţie şi îi secondează cu talent Kit Harington (din Game of Throne), Alicia
Vikander (A Royal Affair, Anna Karenina, The Dannish Girl, Jason Bourne, Tomb Raider) şi Antje Traue (pe care am
văzut-o în 5 Days of War şi Man of Steel) şi mai ales carismaticul Ben Barnes
care a mai confirmat încă o dată după rolurile din Stardust, minunatul film
regizat de Mathew Vaughn în 2007, Cronicile din Narnia - unde a fost Prinţul Caspian de două ori şi Cobakka
din Bigga Then Ben.

În fiecare detaliu al peliculei se simte măiestria lui Bodrov , experienţa
de scenarist şi de producător, dar şi intuiţia imaginii în dinamica filmului, care este unul action.
Dramă, science-fiction & fantasy aş completa, adică mai pe româneşte: o
poveste în care binele înfruntă răul, iar Un Ales- pe limba
noastră un Făt Frumos- se luptă şi izbândeşte, dar asta după ce a fost mai
întâi iniţiat. Intră pe fir şi o Ileană Cosânzeană (care însă nu e faţa
Împăratului Ros, ci rodul dragostei interzise dintre un ţigan şi o vrăjitoare),
care înclină balanţa înspre tabăra celor buni şi schimbă regulile jocului.…aţi ghicit, tot prin
iubire! Căci ea, iubirea, transcende totul şi reuşeşte să însufleţească, să dea
elan şi forţa pentru a izbândi.

Şi sincer, cui nu i-ar plăcea o aşa
minune de poveste cu balauri şi personaje fabuloase create prin CGI, cu peisaje
de o frumuseţe ireală şi cu metamorfozări spectaculoase? Poate doar
producătorilor ălora de care vorbeam şi care au tot amânat de vreo 3 ori lansarea
de peste ocean, preconizată la început să aibă loc în 2013, dar care s-a întâmplat abia un an mai târziu.

Poate de mult nu am pledat atâta pentru o producţie. De ce o fac acum cu Seventh
Son? Pentru că privind comparativ cu
alte filme americane–unele chiar elogiate şi premiate- Al Şaptelea fiu nu mi se
pare cu nimic mai prejos - şi în al doilea rând, pentru că acest fantasy este melanjul perfect dintre mitilogie şi folclor,
valorificând un mit care spune că al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu este
sortit să fie vrăjitor.

Aşadar căutaţi pe Netflix această poveste excepţional ilustrată musical, şi vă dau cuvântul
meu de onoare că o să-mi mulţumiţi pentru toate minutele pe care le-aţi
investit în bucuria de a fi părtaşi la Seventh Son.