SOUTHPAW sau lupta cu sistemul judiciar american într-o dramă provocatoare – de Michaela Platon

După ce ne-a oferit cele două Equalizer, iată-l pe Antoine Fuqua (da, tot acela căruia îi datorăm şi Training Day) reeditând performanţa de regiza un film provocator, visceral şi intens, cu o distribuţie valoroasă şi un rol principal care îi prilejuieşte lui Jake Gyllenhaal, o ieşire la rampa ce captează atenţia, căci este uimitor în rolul Billy Hope, un pugilist crescut în sistemul instituţional, care îşi realizează visul vieţii dobândind tot ce şi-ar putea dori un om: o familie minunată, succes, bani, recunoaştere. Dar cum viaţa nu e dreaptă, hazardul năruie totul într-o clipă, şi el trebuie să lupte de această dată cu adversari mult mai de temut: legislaţia privind protecţia copilului, sistemul judiciar american, durera şi pierderea, teama, furia, neîncrederea.

Alături de el o revedem cu mare plăcere pe Rachel McAdams, frumoasă într-un mod special, talentată şi interesantă în orice film- aici soţia protagonistului şi femeia vieţii lui, cu care inparte nu doar iubirea, dar şi aceeaşi poveste tristă de viaţă. Cât despre Forest Whitaker- salut pur şi simplu cu o ridicare de pălărie prezenţa lui în rolul antrenorului care îi dă o şansă pugilistului decăzut, şi vede în el –dincolo de aparențe- potenţialul şi sufletul zdrobit care luptă să păstreze ce i-a mai rămas: copilul. Meritorie prestaţia lui Forest, care confirmă încă o dată excepţionalul lui talent şi reintrarea în circuitul marelui ecran după o perioadă în care a jucat mai mult în seriale.

Îi mai vedem în roluri de mică întindere şi pe 50 Cent şi Rita Ora- care în cele câteva replici de soţie drogată de mafiot, pare să aibă potenţial actoricesc.

Scenariul debutează interesant, punctând circumstanţe de viaţă, replici cu tâlc, oameni - şi pare să meargă pe un drum care să delimiteze filmul de o producţie comună cu şi despre box, mixând puţină dramă cu scene dure, puţin sport cu suspans. Din păcate finalul nu mai este atât de fresh, reducând mult din valoarea peliculei şi anulând parţial parcursul inovativ iniţial al scriptului lui Kurt Sutter , cel care a scris şi Sons of Anarchy.

Cu toate astea Jake Gyllenhaal, într-o formă fizică excepţională, trage filmul ca un motor de mare putere, performanța lui- şi subtilă (ticuri, fețe, grimase ) şi intensă psihologic şi emoţional, făcându-ne să ne gândim că mai are multe de spus ca actor şi că odată cu maturizarea va creşte valoric, va evolua către eşalonul întâi al cinematografiei. Şi dacă ne gândim la felul în care a strălucit alături de nepreţuitul Heath Ledger în Brokeback Mountain în 2005, apoi în Zodiac doi ani mai târziu şi pe rând în Prince of Persia, Love and Other Drugs sau mai recentul Nightkrawler, devine clar că este unul dintre cei mai de perspectivă actori ai generaţiei lui.

Stilul fără echivoc, uneori chiar dur, în care Antoine Fuqua conduce scenariul, dar şi tensiunea intrinsecă a peliculei, sunt în măsură să ne facă să trecem cu vederea clişeele sau unele dialoguri inconsistente şi ne lasă bucuria de a urmări prestaţia unor actori de talent care se dăruiesc total, făcându-ne părtaşi la emoţia şi măiestria lor.