THE PLACE - puzzle de un minimalism controlat, ce jonglează cu determinismul și psihanaliza jungiană – de Michaela Platon

Vă spuneam că îmi place Paolo Genovese încă de la Perfetti Sconosciuti, acea bijuterie –doar în aparenţă de o simplitate absolută - care se dezvăluia treptat drept densă, dramatică, inovativă, bulversantă şi dureroasă până la ţipăt, pentru că ne punea față în faţă cu vieţile noastre: cea publică, cea privată şi cea secretă.

Şi iată că acest The Place aduce parcă o creştere în substanţă cinematografică şi dezvoltă într-un minimalism controlat o problematică majoră, aruncând în spaţiul înţelegerii, acceptării şi preceptelor, sumedenie de poveşti de viaţă.

Supranaluralul pare şi el înserat, iar despre personajul central care sforărește totul nu ajungem să ştim mai nimic, localul în care îşi „desfăşoară activitatea” – poziţionat pe colţ, la o reascruce- fiind şi el plin de înţelesuri ascunse.

Filmul pare un mare puzzle în care spre final începe să se coaguleze o oarecare imagine - care însă îşi păstrează vagul- şi ne propune câteva exemple de ce ar fi în stare oamenii să facă pentru a obţine ceea ce vor. Peste toate acţiunile şi deciziile acestora tronează liberul arbitru - alegerea fiind exclusiv a lor, cel ce propune regulile jocului – ce pare mai degrabă psiholog, psihanalist sau chiar scriitor- documentând doar sentimente - şi părând să aibă nu doar un algoritm de lucru, ci şi soluţiile punctuale ale dezideratelor „clienţilor” .

Nu ni se spune cum anume a apărut el în viaţa acelor oameni, şi – până la urma – nu ne e foarte clar nici cum dispare. Dar ce face între aceste două momente ar putea fi un personaj catalizator pentru acţiunile celorlalte personaje, sau un demon care le îndeamnă să păcătuiască. Asta dacă nu am lua în calcul felul în care se finalizează poveştile sau modul în care ajung să interacţioneze oamenii.

De la determinism la psihanaliza jungiană, de la precepte morale la psihoterapie, de la exercitarea liberului arbitru la fricile ce îl blochează- filmul jonglează într-un mod excepţional cu toate, adăugând alte şi alte înţelesuri, dându-ne din ce în ce mai multe probleme de rezolvat, de gândit de acceptat.

Până la urmă toate personajele vor trebui să demonstreze „cât” şi „ce” sunt capabile să facă „din” şi „pentru” iubire ( chiar dacă este egotică, co-dependentă sau bolnavă) rezoluţia finală nefiind în nici un caz una salvatoare- dar nici una care nu acordă şanse! În stilul lui – care e deja un trade mark - Paolo Genovese imaginează un final deschis, care ne dă fiecăruia ocazia să îl creăm în minţile noastre- livrându-ne doar o sugestie, iar The Place este dincolo de un simplu bar - un spaţiu în care viaţa capătă şi alte dimensiuni şi în care poveştile se transformă în alegorii sau parabole ce dezleagă într-un mod previzibil, neaşteptat sau surprinzător nodurile din existentele personajelor.

Morala absolută a filmului lui Genovese este că totul depinde de alegerile pe care le facem, aşa că e de văzut şi revăzut cu atentie- că pe o poveste cu tâlc spusă frust, fără cosmetizare, ce ne livrează înţelepciunea proverbială: ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea să primeşti!