UNDINE- by Christian Petzold- love story atipic ce îngemănează fabulosul cu lumea reală, de azi în cinematografe - de Michaela Platon

Revendicându-se ca idee direct din mit, dar inspirat şi de literatură, UNDINE al lui Christian Petzold valorifica şi povestea omonima de Friedrich de la Motte Fouqué, dar şi cartea lui Peter von Matt despre dragostea trădată în literatură, unde există un capitol despre creatura acvatică Undine.

Deși filmul nu o spune în mod explicit, Undine este un spirit al apei - care a reușit să-și atingă forma actuală doar îndrăgostindu-se de un bărbat - care trebuie să-i rămână credincios sau să-și piardă viaţa. Întorcând mitul la un moment dat pe parcursul filmului, moartea clinică a lui Christoph  rescrie destinele protagoniștilor- căci personajul acesta de lumină ar fi trebuit să o salveze pe Undine prin iubire. Diaspariția accidentală a iubirii- aerul vital al existenţei fiinţei acvatice- o reîntoarce pe aceasta la forma primordială, nu înainte de a-şi împlini destinul conform mitului.

Filmul este un love story atipic, o poveste despre trădare, destin, mit şi iubire dincolo de realitate, o îngemănare a fabulosului cu lumea reală, într-un demers cinematografic ce are un ritm al lui, grav, melancolic, punctat de perfecţiunea arhitecturală sonoră şi emoţia profundă a muzicii lui Bach.

Deşi până la final unii vor realiza apartenența Undinei punând cap la cap sugestiile mitologice, ar fi ajutat dacă Petzold ar fi articulat la un moment dat regulile care o guvernează pe Undine, astfel încât publicul să înţeleagă deplin modul în care intenționează să le rupă - și, desigur, felul în care ea pur și simplu nu își poate depăși soarta. Dar poate asta este abordarea narativă pe care şi-a dorit-o regizorul,  infuzată de eleganța stilistică a utilizării obsesive a Adagio-ului  din Concertul în Re minor al lui Bach.

Și poate că „Undine” nu are  forţa celorlalte drame recente ale lui Petzold, dar cu siguranță se potrivește bine cu contextul universului său extins (având chiar și aceiași actori din „Transit”), şi la fel ca în Phoenix- inspirat de celebrul Vertigo, regizorul creează o construcție hitchcockiană pe măsură ce sunt aduse în poveste sugestii şi indicii ale unor forţe întunecate care concură la complicarea situaţiei.

Remarcabili în rolurile principale, Paula Beer şi Franz Rogowski au chimia şi comunicarea unui cuplu unit printr-un sentiment autentic, chiar dacă este unul inter regn. Dar cum fabulosul şi realul se pot contopi atunci când este la mijloc o iubire – imaginarul este translat cinematografic îndeajuns ca filmul să ne convingă şi să ne învăluie.

Este probabil şi ceea ce a convins juriile să îi acorde Paulei Beer un Urs de argint pt rolul ei la Berlinale anul trecut, precum şi premiul Academiei Europene de film, în timp ce Christian Petzold si-a djudecat premiul FIPRESCI acordat de către criticii de film.