Drama Winter Sleep este filmul care a cucerit în 2014 Palme d’Or , dar şi un
premiu FIPRESCI pentru regizorul Nuri Bilge Ceylan, fiind totodată şi propunearea
la Oscar a Turciei. Aşadar avem de-a face cu 3 ore şi un sfert de film
extraordinar, care însă îţi iese prin ochi şi prin oase şi prin pori , căci nu
este nici uşor de urmărit şi nici uşor de digerat.

De la dialogurile pline de dileme
morale şi existențiale- pigmentate pe alocuri
cu umor negru, ce par piese ale unui monolog puzzle, mai degrabă decât
gândurile mai multor personaje - la firul epic şi la imaginile picturale şi simbolurile vehiculate
(armăsari şi herghelii de cai sălbatici, iepuri, apă, zăpadă, piatră), Nuri
Bilge Ceylan nu îţi lasă nici o breşă prin care să
poţi evada din peliculă. Prizonier al poveştii, te abandonezi în cadenţa ei
cehoviana şi după cele 196 de minute te regăseşti stupefiat în fata finalului
abrupt, bucuros că s-a terminat şi uimit că ai mai fi vrut să fie, un paradox
pe care şi-l pot disputa mintea analitică şi sufletul subjugat.

Personajele –magistral jucate trebuie să recunosc - marchează tot atâtea
tipologii umane care se interconectează într-o lume stranie pe care iarna o
face prizonieră, zăpada fiind parcă punctuaţia unui dicteu automat pe care îl face destinul,
relaţiile interumane fiind tributare unor ierarhii care le teatralizează. Fin
analist al acestor interconexiuni, regizorul ne propune mai multe axe de putere
(în cuplu, familie, în comunitate) şi ţese poveştile din spatele personajelor, nefăcând
nici o clipă abstracţie de acest eşafodaj.

Venind după Once Upon a Time în Anatolia, Winter Sleep mai face nişte paşi în devenirea artistică a
creatorului, lăsând să se întrevadă o adâncire a introspecţiei, o luptă cu
ego-ul şi o un dialog interior susţinute fără cusur de carismaticul Haluk
Bilginer - un actor cu o intensitate a
jocului demnă de marile scene şi ecrane ale lumii.

Totul în acest film turcesc este magic, mai puţin lungimea, aşa că doritorilor le recomand să fie
odihniţi şi răbdători atunci când se vor hotăra să-l vadă, garantându-le
satisfacţii estetice nebănuite şi nesfârşite idei de conversaţii care despică firul întâi în patru şi apoi
încă în patru şi tot aşa…..la nesfârşit, căci mintea umană nu are limite, după
cum nici infinitul nu poate fi măsurat.