You Where Never Really Here – dublu laureat la Cannes in 2017- de Michaela Platon

Violent şi şocant, filmul lui Lynne Ramsey
decupează o felie din parcursul protagonistului, un psihopat cu antecedente
încă din copilărie, care îşi valorifică pornirile fiind un asasin plătit. Cu o
manieră de a ucide ce scoate la iveală bestia interioară, Joe cel din film are
şi o latură fragilă, înţelegătoare şi tandră, căci locuieşte ( ca şi Norman
Bates!) împreună cu mama, cu care are o comunicare armonioasă, poate tocmai
pentru că mama pare atinsă şi ea de o maladie psihică.

Cu imagini
frumoase, uneori poetice chiar, contrastând puternic cu sunetele coloanei
sonore, filmul ne cotropeşte vizual cu filmările în plan apropiat, iar în
câteva secvenţe soud designul se radicalizează de-a dreptul, invadând cu
asemenea forţă încât auzul se revoltă. Muzica originală îi aparţine lui Jonnie
Greenwood de la Radiohead şi este absolut uimitoare - când amplă şi cu o
simfonicitate percutantă, când minimalistă , când din zona experimentală, nu
doar completând imaginea, ci conducându-ne emoţia şi percepţia într-un mod
aproape peremptoriu.

Şi nu putem
să facem abstracţie de celalalt film al regizoarei, tot de un realism crud, o altă ecranizare a unui roman care m-a impresionat - We Need to Talk About Kevin
al lui Lionel Shriver- în care Tilda Swinton, John C. Rilley şi Ezra Miller fac
nişte roluri excepţionale.

Premiat la
Cannes pentru scenariul scris de Ramsey după romanul lui Jonathan Ames, You
were never really here îi prilejuieşte lui Joaquin Phoenix unul dintre cele mai
complexe roluri de asasin pe care le-am văzut. Bântuit de majore probleme
psihice încă din copilărie, pe care filmul le introduce secvenţial prin
flashbackuri şi ticuri care ni se decodează treptat, tarat de traume care nu
s-au şters şi nu s-au estompat, Joe are o “meserie” care măcar îi permite să se
defuleze: este pro-killer.

Si este clar
ca Lynne Ramsey este o regizoare de forţă, care alege scenarii terifiante , ce
îi dau posibilitatea să lucreze minuţios la personaje, care găseşte în
thrillerul psihologic o formulă de exprimare adecvată genului ei predilect de
contrucţie regizorală, în care violenţa devine un soi de fir narativ. Personajul principal este şi el un fel de omagiu
explicit adus celebrului Psycho al lui Hitchcock, pe care îl citează chiar într-una
dintre scene, nu caricatural, ci reverenţios, cu umor, ca pe o sursă de mare valoare de la care se
revendică.

Imaginile
prind realist suburbiile newyorkeze cu viaţa lor subterană care înseamnă
droguri, infracţionalitate, prostituţie. Şi ceea ce părea să fie o luptă pentru
găsirea unei copile răpite de traficanţii de carne vie, se transformă printr-o
veritabilă răzbunare - oribilă, sângeroasă, care aplică electroşocuri
spectatorului. Reacţiile viscerale ale lui Joe în preajma nedreptăţii par a fi
ale unui justiţiar, dar în fapt asta e doar o justificare pentru nevoia lui de
a se defula în crimă. Şi oricum filmul “survolează” pe alocuri povestea lasând
atâta mister cât să ne dea de gândit.

O întorsătură
interesantă face scenariul când începem să suprapunem ticurile copilei- victimă
cu cele pe care flashback-urile şi abordarea actuala a psihozei lui Joe le
scoate la iveală. Potrivirile încheie încet, încet povestea, pedepsirea
molestatorului este radicală, iar Joe îşi găseşte corespondenta în nebunie, şi
are şansa să ia viaţa de la capăt, astupând cu o altă prezenţă feminină golul
lăsat de dispariţia mamei.

Scenariul
plantează goluri pe care spectatorul este invitat să le umple devenind
astfel interactiv, şi rescrie în
imaginaţia fiecăruia bucaţile lipsă, astfel încât la final să avem puzzle-ul
complet.

Imaginea
este elaborată, cu câteva secvenţe metaforice aproape de filmul de artă, juxtapunerile
antitetice scotând în relief realităţile
multiple pe care mintea bolnavă le vehiculează într-un timp care nu e nicicând
linear.

Faptul că
regizoarea este şi scenarista acestei producţii dă coeziune “totului”, iar
felul în care Lynne Ramsey a amprentat acest film este notabil.

Neîndoielnic
Joaquin Phoenix este locomotiva ce trage pelicula într-un mod ce justifică
premiul de interpretare primit la Cannes pentru acest rol, dar şi reconfirmă
marele lui talent care încă aşteaptă o partitură senzaţională care să îl
încununeze pe acest actor atât de dăruit şi special. Îi dă o replică inspirată
şi Ekaterina Samsonov, cu figura ei angelica sub care se ascunde o fiinţă la
fel de bântuită si torsionată psihic ca şi protagonistul.