ABDICAREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Înnoaptea de 10/11 februarie a anului 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice şi să părăsească imediat ţara, de către membrii „Coaliţiei potrivnice” (creată la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin). Ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce urmau a avea loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman, acesta fiind antrenat într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, pentru a nu părăsi astfel petrecerea.

După miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici, garda comandată de maiorul Lecca, i-a întâmpinat. Un grup de civili şi ofiţeri au pătruns în clădire şi au mers în camera unde dormea Alexandru Cuza. Acesta a fost ameninţat cu pistoalele şi pus să semneze actul de abdicare, pe spatele unui complotist, căpitanul Pilat. Cât despre următoarele griji ale organizatorilor loviturii de stat, ele au fost în ordine: punerea sub pază strictă a lui Alexandru I. Cuza şi ridicarea arhivei personale a acestuia.

După semnarea renunţării la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat către ora 5 dimineaţa1. El a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l vedea pe fostul domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, stopând astfel o eventuală reacţiune a ostaşilor. Suit într-o trăsură, Alexandru I. Cuza a fost condus la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan2. Doamnei Elena Cuza i s-a permis să rămână în palat, însă aceasta a preferat ca până la plecarea din ţară să stea în casa soţilor Davila3.

* * *

Locotenenţa Domnească ce s-a instituit după îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza de la tronul ţării, a fost alcătuită din Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei).

În aceeaşi zi de 11 februarie 1866, la orele 13,00 Camera şi Senatul au fost convocate de către Locotenenţa Domnească într-o şedinţă extraordinară, în care a fost prezentat actul abdicării. La propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei). S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul. Însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”4

* * *

În data de 13/25 februarie 18665, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a mers către graniţă, iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov. Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei. Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.”6 Şi a încheiat: „Să trăiască România !”7

* * *

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuind la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci. Drept pentru care se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

VASILESCU GABRIELA

1 Constantin C. Giurescu – Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, pg. 308

2 Idem

3 Ibidem, pg. 309

4 Ioan Scurtu – Contribuţii privind viaţa politică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pg. 34.

5 Constantin C. Giurescu – Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, pg. 311

6 Ioan Scurtu – Contribuţii privind viaţa politică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pg. 33.

7 Idem