Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - România acum un secol. Invitat, prof.univ.dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară

marţi 13 martie 2018, Radio, Romania Cultural (21.10- 22).  Realizator Dan Manolache.

    Principalele teme ale discuţiei din această seară vorfi:

-              Conturarea păcii separate pentru România.

-              Căderea guvernului I. I. C. Brătianu – Take Ionescu şi constituirea guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.

-              Armistiţiul de la Focşani. România în faţa presiunilor cancelariilor europene şi a disensiunilor interne.

-              Semnarea Tratatului preliminar de pace de la Buftea

Iată şi o prezentare a realităţioor cu care se confrunta România acelei perioade

              Lovitura de stat bolşevică din 7 noiembrie 1917 a accentuat situaţia dramatică a României. Noua putere instalată la Sankt Petersburg a emis chiar a doua „Decretul asupra păcii”, prin care Rusia propunea tuturor ţărilor beligerante încheierea imediată a unui armistiţiu cu o durată de cel puţin trei luni, ca o primă măsură necesară începerii tratativelor de pace.

                Graba cu care Lenin şi cei apropiaţi lui au întreprins acest demers are în opinia noastră cel puţin trei explicaţii majore. Într-o ordine aleatoare menţionăm că noii stăpâni ai Rusiei îşi plăteau astfel obligaţiile luate faţă de Germania, ţară care sprijinise decisiv venirea lor la putere. Se materializa apoi intenţia programatică de a declanşa revoluţia mondială, căci în apelul adus proletariatului din toate ţările, aliate sau adversare, muncitorii erau sfătuiţi să se pronunţe nu doar pentru pace, ci şi pentru eliberarea de exploatare. În al treilea rând, dorinţa de a câştiga popularitate răspundea aşteptărilor poporului rus, sătul de război.

                Chiar dacă evaluarea noii situaţii create în Rusia prin preluarea puterii de către bolşevici era greu de realizat la Iaşi, personalităţi politice şi militare ale României intuiau gravele consecinţe ce decurgeau pentru ţara noastră. Astfel, primul ministru I. I. C. Brătianu se gândea la ieşirea din război, considerând că „rolul nostru militar era terminat şi că Aliaţii trebuiau să o înţeleagă şi să ne dea dezlegarea cuvenită”, după cum relatează I. G. Duca. În însemnările sale zilnice, generalul Alexandru Averescu aprecia că din punct de vedere militar „o schimbare a rapoartelor între ruşi şi duşmani ar periclita situaţia noastră foarte serios. O retragere poate să devină imposibilă”. La Bucureşti, viitorul prim ministru Alexandru Marghiloman, informat încă şi mai puţin asupra desfăşurării evenimentelor din Rusia, avea în vedere deja încheierea unei păci separate. „Afară de o contra revoluţie greu de admis acum, cauza păcii a făcut un pas mare... Berlinul ar trebui să sondeze România oficială”. „România oficială” se afla într-o situaţie dramatică. Ieşirea Rusiei din război „ar aduce în România catastrofa finală”.

                Generalul Henri Mathias Berthelot, Şeful Misiunii Militare franceze, telegrafia la Paris la 20 noiembrie 1917, cerând în acelaşi timp ca un „avertisment oficial şi concertat” să fie adresat de puterile Antantei noii guvernări de la Petrograd.

                Îngrijorarea provocată de o probabila abandonare a României de către Rusia cu consecinţe grave previzibile, de prăbuşire a întregului front oriental era evidentă în instrucţiunile trimise trei zile mai târziu generalului Berthelot, de către însuşi primul ministru francez. Ele îi cereau şefului Misiunii Militare franceze, ca într-o asemenea situaţie să se opună dezarmării armatei române sau desfiinţării ei. Clemenceau preciza că „Dacă evenimentele fac inevitabilă abandonarea temporară a teritoriului român, armata română va continua lupta în Basarabia şi în zona Doneţului, să întărească aici acel nucleu de forţe pe care autoritatea unor condamnaţi cum este Kaledin le menţine sub ordine şi să le aducă un sprijin care poate fi decisiv pentru destinele României”. Devenit de puţină vreme – 15 noiembrie 1917 – şeful guvernului francez, Georges Clemenceau îşi definea în telegrama menţionată atitudinea pe care o va urma cu consecvenţă faţă de România, aceea de a lega sprijinul Franţei de rezistenţa până la capăt a aliatului său oriental.

                Evenimentele se precipită, căci la 28 noiembrie 1918 guvernul sovietic adresează un apel „guvernelor şi popoarelor ţărilor beligerante” prin care anunţă intenţia Rusiei de a începe la 2 decembrie 1918 negocieri de armistiţiu cu Puterile Centrale şi solicită statelor implicate în conflict, inclusiv României, „să răspundă răspicat la întrebarea: sunt de acord să treacă împreună cu noi... la tratative de armistiţiu imediat şi de pace generală. Da sau nu!”

           Era însă evidentă situaţia dramatică în care s-ar găsi ţara noastră în eventualitatea, aproape certă, a încheierii armistiţiului între Puterile Centrale şi Rusia. De aceea a revenit în discuţie şi varianta părăsirii teritoriului naţional de către rege, armată şi principalele instituţii ale statului şi a retragerii lor în Rusia. Urmând directivele guvernului său, generalul Berthelot stăruia pentru luarea în considerare a acestei posibilităţi. I se alătura generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul din Moldova, încrezător şi el în capacitatea şi voinţa noii Ucraine şi a trupelor de cazaci ale hatmanului Kaledin „de a reconstitui un front româno-rus”. Două zile mai târziu însă, generalul rus avea să-i mărturisească lui I. I. C. Brătianu „că nu mai poate stăpâni situaţia şi este pus în alternativa de a părăsi comandamentul sau de a propune el însuşi armistiţiul”. Scerbacev argumenta prin aceea că trupele sale vor să înceteze lupta cu orice preţ.

              Evoluţia situaţiei devenită extrem de gravă pentru România a fost adusă la cunoştinţă guvernelor ţărilor aliate printr-o telegramă adresată de primul ministru român pe 3 decembrie 1917, ministrului României acreditat la Paris. I. I. C. Brătianu avertiza asupra pericolului pe care îl prezenta pentru România prezenţa pe teritoriul ţării a trupelor ruseşti bolşevizate, gata oricând să provoace ostilităţi cu armata română. Referindu-se la poziţia generalului Scerbacev, el îi informa pe aliaţi că acesta „este pus în situaţia de a ceda locul unui maximalist sau... să intervină în realizarea unui armistiţiu”, apreciind că neîncheierea armistiţiului „ar transforma armata rusă din Moldova într-un milion de duşmani conduşi de maximaliştii care l-au ales pe Rakovski pentru a-i reprezenta”; era de părere ca aliaţii „să nu-şi facă iluzii despre Ucraina sau sudul Rusiei”, care nu vor putea rezista în absenţa unui front rus. Concluzia primului ministru român era aceea că „în cazul unei retrageri dezordonate şi ostile a armatei ruse prin Moldova, rezistenţa noastră militară ar echivala cu o distrugere fatală pentru noi şi nefolositoare aliaţilor noştri”. Singura soluţie posibilă apărea deci aceea de încheiere a unui armistiţiu acceptat de aliaţi.

             Ieşirea României din război s-a impus ca urmare a atitudinii guvernului sovietic dar şi a comandantului armatelor ruse din Moldova, generalul Scerbacev, care după încheierea armistiţiului de la Brest-Litovsk din 5 decembrie 1917 hotărâse că şi pe frontul din Moldova ruşii trebuie să procedeze în acelaşi mod. Se spulbera astfel şi ultima iluzie, aceea că „împotriva tuturor evidenţelor... dată fiind anarhia din Rusia s-ar putea concepe o parte a frontului în stare de armistiţiu şi alta nu”, cum aprecia Constantin Argetoianu. Ieşirea Rusiei din război însemna pentru noi, după cum avea să o afirme la 5 decembrie 1917 însuşi regele Ferdinand, „un act de trădare fără precedent în istorie”, singura problemă pe care o avea România fiind – potrivit opiniei sale - aceea de a găsi soluţia de a ieşi la rândul său din război, „cu onoare, fără a se sinucide”..

                În condiţiile anunţate, la 6 decembrie 1917 delegaţii români se aflau la Focşani, pentru semnarea armistiţiului cu Puterile Centrale.

                „Dislocarea morală” pe care lovitura de stat bolşevică o provocase în Rusia, compromitea în gândirea oamenilor politici români orice speranţă nu numai în posibilitatea menţinerii frontului din Moldova, ci chiar în realizarea mult discutatei retrageri a armatei române şi a instituţiilor statului pe teritoriul rusesc. (Constantin Argetoianu făcea cu îndreptăţire observaţia că Rusia, care ne oferise ospitalitate „era Rusia imperială şi mai târziu Rusia lui Kerenski, nu Rusia lui Lenin şi Troţki”.)

            Reacţia aliaţilor a fost sintetizată astfel de Victor Antonescu într-o telegramă trimisă primului ministru I. I. C. Brătianu la 6 decembrie 1917: „ei sunt unanimi în a declara că armistiţiul lui Scerbacev este capitulare deghizată şi că nu pot admite cu nici un preţ capitularea armatei române, care trebuie să se replieze pentru a se uni cu Kaledin. Trădarea rusă, chiar totală, nu provoacă aceleaşi resentimente ca şi capitularea României”. Aceste sentimente ale guvernului francez erau confirmate şi de către Ministrul Franţei la Iaşi. Contele de Saint-Aulaire aprecia chiar că „enorma trădare a Rusiei era privită cu cea mai mare indulgenţă”. Explicaţia acestei atitudini este cu siguranţă aceea că o parte a elitei politice şi culturale a Franţei se amăgea găsind false similitudini între Revoluţia Franceză şi lovitura de stat bolşevică.

           Plecând de la guvernare, I. I. C. Brătianu se adresează din nou, la 10 februarie 1918, aliaţilor, înfăţişând situaţia dramatică a României, care pe parcursul participării sale la război „şi-a îndeplinit cu loialitate angajamentele, nu s-a dat înapoi în faţa nici unui sacrificiu”, iar acum se află într-o situaţie care nu-i permite „reluarea operaţiunilor militare” şi „nu poate evita o pace separată imediată”. Cauza directă este, în opinia lui Brătianu formulată cu acelaşi prilej, „defecţiunea şi trădarea Rusiei”. Fostul prim ministru face de asemenea un apel la aliaţi „de a nu arunca România sub influenţa definitivă şi permanentă a Germaniei printr-o ostilitate periculoasă din parte lor”. El crede că „depăşind emoţiile şi dificultăţile de moment, relaţiile noastre cu Aliaţii nu vor fi ameninţate”.

           Documentul semnat la Buftea, la 5 martie 1918, prevedea ca începerea tratativelor de pace între România şi Puterile Centrale să se producă la Bucureşti, la 7 martie 1918, dar şi bazele viitorului tratat. Ele erau deosebit de dure, chiar  umilitoare pentru România. Guvernul Averescu acceptase cedarea Dobrogei până la Dunăre, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, grele condiţii economice, demobilizarea a cel puţin 8 divizii, sprijinirea trupelor germane la trecerea prin Moldova şi Basarabia spre Rusia, repatrierea militarilor Antantei.

           Semnarea „Păcii de la Buftea” marchează în fapt ieşirea României din război în condiţii greu de anticipat în august 1918. Incapabilă să susţină singură efortul războiului, înconjurată practic de duşmani şi în consecinţă lipsită de posibilitatea de a primi ajutor efectiv in partea aliaţilor, România nu avea decât varianta acceptării unui dictat al Puterilor Centrale. Deşi moralul armatei se menţinea ridicat, perspectiva încetării războiului se dovedea a fi seducătoare nu doar pentru civili, ci şi pentru militari. Aşa se explică scandările cu care l-au întâmpinat soldaţii pe primul ministru la trecerea liniei frontului. „Averescu, dă-ne pace ş’apoi, ce-o vrea Dumnezeu”.