SULTANULUI MEHMED AL II LEA

3 februarie 1451 este ziua în care Mehmed al II lea Fatih (cunoscut şi ca Mahomed al II lea Cuceritorul), a preluat conducerea Imperiului Otoman în urma decesului sultanului Murad al II lea. A fost o a doua urcare a sa pe tron, prima fiind semnalată între anii 1444 – 1446, când avea vârsta de 12 ani.

* * *

Mehmed al II lea a fost cel de-al şaptelea sultan al
Imperiului Otoman. El s-a născut la Edirne, pe 29 martie 1432, fiind fiul lui
Murad al II lea, iar ca mamă având-o pe Hüma Hatun.

Ca sultan Mehmed al II lea s-a dovedit a fi o mână
forte în administrarea întinsului teritoriu otoman, dar şi un bun militar şi
comandant de oşti. Destinul a fost şi el mărinimos şi i-a oferit şanse, pe care
sultanul a ştiut să le valorifice. Cea mai demnă de subliniat a fost cucerirea
Constantinopolului, la 29 mai 1453, dată ce a marcat totodată şi dispariţia
Imperiului bizantin. Aşezarea şi-a schimbat mai apoi numele în Istanbul şi s-a
transformat în capitala Imperiului Otoman, cunoscând din acel moment o evoluţie
spectaculoasă pe toate planurile. Iar Mehmed al II lea i-a îndemnat pe turcii
din toate procesiunile sale să se aşeze în acest oraş, dându-le ajutoare să-şi
construiască locuinţe şi prăvălii. Mai mult de atât, sultanul a luat şi o serie
de măsuri pentru populaţia băştinaşă. Astfel, o serie de familii nobile
bizantine, ce s-au refugiat de teamă în provincie, au revenit în Istanbul,
bucurându-se de privilegiile cuvenite rangului lor.

* * *

Ca sultan al Imperiului Otoman, după
cucerirea Constantinopolului, Mehmed al II lea a luat o serie de decizii
politico-diplomatice-militare care au condus la noi cuceriri şi extinderea
teritorială otomană. Astfel,

- în Marea Egee mai multe insule
s-au supus suveranităţii turceşti, altele au fost cucerite;

- nordul Peninsulei Balcanice a constituit
un obiectiv major militar, primul obiectiv aici fiind Serbia (transformată în
sangeac în anul în 1459), iar mai apoi a urmat Bosnia (ocupată în 1464) şi
Herţegovina (anexată în 1468);

- la 26 aprilie 1462 Mehmed al II
lea a pornit către Bucureşti în fruntea unei oşti de 150.000 de soldaţi pentru
a-l pedepsi pe voievodul „rebel” Vlad Ţepeş, iar după cunoscuta bătălie din
noaptea de la 16/17 iunie (pătrunderea deghizată şi atacul prin surprindere a
lui Vlad Ţepeş în tabăra sultanului), Turhanbeyoğlu Ömer bey a avut o ciocnire
decisivă cu oastea muntenilor, câştigând lupta. Înainte de a părăsi Ţara
Românească sultanul l-a lăsat ca domnitor pe fratele mai mic al lui Vlad Ţepeş,
pe Radu, poreclit „cel Frumos”;

- regimul juridic şi raporturile
Moldovei cu Imperiul Otoman a fost oarecum asemănătoare cu acelea ale Ţării
Româneşti. Unele particularităţi specifice în relaţiile Moldovei cu statul
otoman fiind determinate de situaţia geografică a acestei ţări, precum şi de
raporturile cu Polonia (pentru un timp suzerana Moldovei), ce avea relaţii mai
paşnice cu Mehmed al II lea,cu care Ştefan cel Mare s-a confruntat la Vaslui
(1475) şi Războieni (1476);

- a pus capăt coloniilor genoveze şi veneţiene în Marea Neagră, etc.

Ultima cruciadă a sultanului
Mehmed al II lea a fost împotriva puternicului Stat al mamelucilor, care îşi
aveau reşedinţa la Cairo. În primăvara anului 1481, sultanul şi-a strâns
întreaga armată în tabăra Ghebze, pe malul asiatic al Mării Marmara, în vederea
expediţiei împotriva mamelucilor. Se crede că această luptă a avut drept
obiectiv cucerirea Siriei şi apoi a Egiptului. Însă la 3 mai 1481 Mehmed al II
lea aîncetat din viaţă.

Sultanul Mehmed al II lea nu a rămas însă în istorie
doar ca un mare cuceritor, ci şi ca un bun administrator care a ştiut să ia la
momentul oportun măsuri ce a consolidat statul otoman.

* * *

Ca om, Mehmed al II lea a întrunit, alături de mare
militar şi calitatea de persoană învăţată, dornică de progres. De pildă, cu puţin
timp înainte de moarte, în anul 1481, acest sultan „putea privi cu mândrie la Istanbulul cel nou, un oraş în care clădiri
noi se ridicau zi de zi şi unde, în ateliere şi bazare se simţeau hărnicia şi
forţa”[1].

În afară de limba maternă, sultanul mai cunoştea limba
arabă, persană, greacă şi latină. I-a plăcut să fie mereu înconjurat de
învăţaţi, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Drept pentru care la
palatul său au fost invitaţi tot felul de artişti de renume, unul dintre ei
fiind pictorul veneţian Gentile Bellini, ce a realizat cel mai bun portret al
„Cuceritorului”.

Crescut în spiritul ideologiei religiei islamice, a
fost un bun musulman, însă nu un fanatic. Restaurarea Patriarhiei ecumenice din
fostul Bizanţ, discuţiile teologice cu învăţatul patriarh Ghenadios Scholarios,
drepturile de reprezentare ce le-a acordat acestuia, ca unui şef de stat supus,
conservarea şi protejarea Sfintei Sofii, sunt doar câteva din argumentele ce
pledează în favoarea afirmaţiei făcute.

O bună parte din timpul său liber, Mehmed al II lea l-a
dedicat scrisului, de sub pana lui ieşind o serie de poezii, ce au fost cuprinse
într-un „Divan” (o colecţie de scrieri lirice realizate în stilul clasic
musulman), semnat sub pseudonimul Avni (Ajutor). Cele două Kanunname (Cartea
legii) constituie însă opera fundamentală a sultanului Mehmed al II lea,
rezultatul concret al preocupărilor sale faţă de problemele statului şi ale
vieţii publice. Prima este intitulată „Kanunname-i âl-i Osman” (Cartea Legii Dinastiei
otomane) şi cuprinde codificarea deciziilor în vigoare până la cucerirea
Constantinopolului, pe cale de tradiţie. Această lege, structurată în trei capitole,
conţine decizii privitoare la organizarea statului, ceremonialul oficial,
ordinea ierarhică a funcţionarilor cu sarcinile lor, venituri, unele titulaturi
oficiale şi câteva decizii penale. Iar a doua lege, formată din patru capitole,
cuprinde drepturile sociale şi personale, precum şi obligaţiile materiale
constând în diferite dări. Multe din aceste prime codificări otomane realizate
de Mehmed al II lea, au fost amplificate mai apoi în timpul sultanului Suleyman
Magnificul şi au rămas în vigoare până în Epoca Tanzimatului (Epoca
reformelor), în anul 1838.

* * *

Sultanul Mehmed al II lea a avut mai mulţi copii,
Baiazid al II lea fiind însă cel care i-a urmat la tronul Imperiului Otoman.
Cât despre femeile din Haremul său, cea care i-a stat cel mai aprope a fost se
pare Gülbahar Hatun (mama lui Baiazid). Atât mormântul acesteia cât şi cel al
sultanului, pot fi vizitate la Istanbul, în cimitirul de lângă Moscheea Fatih.

VASILESCU GABRIELA

[1] Mehmet Ali
Ekrem – Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300 – 1918),
Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1994, pg. 24