Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Contextul internațional al Marii Uniri

marţi 4 decembrie 2018, ora 21.10

Contextul international al Marii Uniri. Invitat prof. univ.dr. Viorica Moisuc. Realizator, Dan Manolache.

Unirea celor trei provincii româneşti cu Ţara prin voinţa liber exprimată a românilor era desigur un prilej de mare bucurie. Implinirea idealului naţional făcea ca jertfele pe care armata româna le adusese pe frontal Primului Război Mondial dar şi suferinţele populaţiei civile să fie mai uşor de îndurat. Rămînea însă o problemă, aceea a recunoaşterii României Întregite de către Marile Puteri invingătoare, de către Conferinţa de Pace de la Paris.

„Cum priveau aliaţii situaţia noastră?” Iată o întrebare esenţială, pe care Ionel Brătianu, revenit la 29 noiembrie 1918 în fruntea guvernului, şi-o punea cu îngrijorare. „Se mai considera în vigoare tratatul încheiat în 1916, sau ni se aducea o învinuire de a fi încheiat în 1918, pacea impusă de vrăjmaşi? De rezolvarea acestei probleme depindea întreaga noastră acţiune la Conferinţa Păcii ca şi putinţa de a obţine recunoaşterea revendicărilor naţional”.

Riscul era însă chiar mai mare, întrucât se putea pune în discuţie chiar participarea României la Conferinţa de Pace. Veţtile care veneau din capitala Franţei erau destul de îngrijorătoare.

Victor Antonescu telegrafia de la Paris „Clemenceau nu vrea să ne primească la Conferinţă, sub cuvânt că am încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti”.

Statele Unite ale Americii, care nu semnaseră, în 1916, tratatul de alianţă cu România, îşi propuneau „să susţină drepturile noastre în chipul cel mai larg, dar pe temeiul marilor principii de naţionalitate şi autodeterminarea popoarelor... şi nicidecum pe temeiul tratatului pe care îl considerau nul şi inexistent”.

În ceea ce priveşte poziţia Marii Britanii, ea părea a fi cea mai defavorabilă României. Răspunzând telegramei din 27 noiembrie 1918, prin care ministrul britanic în România, sir George Barclay pleda pentru recunoaşterea statutului de aliat la ţării noastre, Foreign Office-ul îşi exprima tranşant poziţia: „întrucât România a încheiat o pace separată prin violarea articolului V al Tratatului, noi nu ne mai putem considera legaţi prin acest tratat” . În consecinţă, prezenţa României la Conferinţa de Pace urma să se bazeze, în opinia britanicilor, „nu pe tratatul din 1916, ci pe a doua declaraţie de război făcută de guvernul Coandă.”

Cum s-a întâmplat în dese rânduri în vremea războiului, în acele prime luni de pace, miniştrii celor patru puteri aliate acreditaţi la Bucureşti se dovedesc a fi eficienţi avocaţi ai României pe lângă guvernele lor. Într-o telegramă identică trimisă la 26 decembrie 1918, ei apreciază că „România are dreptul moral şi politic la realizarea revendicărilor ei”, este drept nu în virtutea tratatului de alianţă din 1916, ci al „principiilor... formulate de preşedintele Wilson la 27 septembrie 1918”.

La 9 ianuarie 1919, fostul Şef al Misiunii Militare Franceze, în acel moment comandant al Armatelor Aliate din Orient, îşi exprima direct punctul de vedere: „Am impresia că în momentul de faţă aliaţii nu discută sincer cu România... mi se pare că există tendinţa de a se ţine România departe de negocierile de pace şi de a nu o situa pe acelaşi plan cu Serbia” . Cunoscător al situaţiei României în vremea războiului, el aducea argumente în favoarea ţării noastre şi a acordării unui tratament egal cu cel de care beneficiau vecinii sârbi: „România nu avea în spatele său Franţa... ci o Rusie complet ostilă... sârbii au fost atacaţi... românii au îmbrăţişat de bună voie cauza Antantei”.

Cu pragmatism, generalul Francez atenţiona că politica ţării sale „agită toate spiritele în România şi compromite grav situaţia Franţei”.

La Bucureşti, însă, starea de nesiguranţă, de îngrijorare şi chiar de frustare nu fusese depăşită. La 2 ianuarie 1919, regina Maria nota „se spune că Anglia şi Franţa vor să ne nege dreptul de a fi aliaţi, nu pot să cred aceasta, dacă este adevărat ar fi incorect”.

Deschisă la 18 ianuarie 1919, Conferinţa de Pace îşi propunea ţeluri grandioase. „Suntem aici pentru a asigura pacea lumii, opera noastră, trebuie să mulţumească nu guvernele, ci popoarele” , spunea, în cuvântul de deschidere, preşedintele american Woodrow Willson.

La şedinţa plenară desfăşurată în prima zi a Conferinţei, preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, făcând elogiul ţărilor participante la război, a fixat într-un anume fel cadrul în care urmau să se încadreze revendicările româneşti: „România nu s-a hotărât să lupte decât pentru înfăptuirea unităţii naţionale... Abandonată, trădată, constrânsă, ea a fost nevoită să suporte un tratat odios, a cărui revizuire o veţi cere”.

Care era însă „baza noastră de drept” în negocierile ce urmau a se desfăşura la Paris? În articolul cu acest titlu, apărut sub semnătura lui Nicolae Iorga, la 24 ianuarie 1919, în Neamul românesc, marele savant făcea o analiză a argumentelor de care dispunea delegaţia României pentru a-şi susţine interesul naţional, dar şi a noului context politic în care se desfăşura conferinţa. „Până la declaraţiile de unire ale celor trei provincii româneşti, aveam un tratat ce recunoştea dreptatea cererilor noastre” , scria Iorga, dar observa că intrarea SUA în război a adus şi o altă viziune asupra încheierii păcii pe baza unor principii între care cel al „dreptului popoarelor de a dispune de ele însele”. Analiza lui Nicolae Iorga se încheia cu o concluzie greu de combătut: „Acesta e – fără a înţelege să scădem importanţa unui tratat care nu e perimat deşi America nu l-a iscălit – sprijinul de căpetenie al revendicărilor noastre”.

Găsim interesantă şi poziţia mai nuanţată a lui Take Ionescu, consemnată de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Constantin Xeni: „Tare pe dreptul ei, România nu mai putea avea mari speranţe în tratat şi trebuia să adopte altă politică: politica lui Talleyrand din Congresul de la Viena şi să nu invoce decât dreptul şi nu hârtia convenţiei.”

Într-un memoriu remis Consiliului Suprem Aliat în momentul in care se retrăgea de la Conferinta de Pace, Ionel Brătianu arăta că, urmare a tratatului încheiat în august 1916, „cu toată neputinţa aliaţilor de a-şi îndeplini toate angajamentele luate”, România a atras pe frontul său, mai mult de 40 de divizii ale Puterilor Centrale şi a scos din luptă peste 200.000 de soldaţi inamici. Preţul plătit de ţara noastră, sublinia primul ministru, a fost extrem de ridicat, pierderile înregistrate fiind 330.000 de soldaţi, la care se adaugă „civili morţi de boli, de mizerie, de foame” .

Referindu-se la condiţiile în care România încheiase pacea separată, el evocă situaţia creată prin ieşirea din război a Rusiei şi mai apoi a Ucrainei, situaţie în care ţara noastră „părăsită şi trădată, trebuia să se supună condiţiilor pe care Germania le impunea”. Subliniază însă că ea „a ştiut să-şi păstreze armata” iar regele „riscând consecinţele cele mai grave, a refuzat să ratifice tratatul de pace cu Germania, astfel acest tratat nu a avut niciodată existenţă legală” şi că a reintrat în război deîndată ce condiţiile i-au permis-o.

Iată aşadar o scurtă sinteză a contextului extern în care se afla România în primele luni după 1 Decembrie 1918, context despre care vom discuta în emisiunea din această seară. Vom evoca şi câteva dintre personalităţile ce au fîcut parte din „Generaţia Marii Uniri” aşa cum sunt ele portretizate în lucrarea cu acest titlu apărută de urând şi coordonată de invitta emisiunii noastre.