Idei în nocturnă.Pagini de Istorie: Paisprezece decenii de la proclamarea, de Parlament, a Regatului României. Invitat, dr. Narcis Dorin Ion, director general Muzeul Național Peleș

La 14/26 martie 1881, Camera Deputaţilor şi Senatul, în unanimitate, au proclamat România Regat (Monitorul Oficial nr. 60 din 15 martie 1881),

"Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi pentru moştenitorii săi titlul de rege al României.

Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal".

Vom evoca evenimentul în emisiunea din această seară însă vom extinde discuția noastră la înfățișarea unei schițe de portret a României în perioada în care în fruntea ei s-au aflat primii doi Regi, Carol I și Ferdinand I. Va urma desigur și o a doua emisiune în care vom vorbi despre domniile lui Carol al II- lea și Mihai I și ne gândim ca perioadă posibilă, lunile mai-iunie.

Mai întâi însă câteva precizări lămuritoare. Prima întrebarea ar fi desigur de ce Regatul nu a fost proclamat imediat după ce, în 1878, Congresul de la Berlin a oficializat independența României câștigată prin bravura armatei noastre în luptele cu trupele turcești pe câmpurile de bătălie din sudul Dunării. Ei bine, pentru a evita complicații externe, s-a optat pentru o politică prudentă. Primul pas a fost făcut la 9/21 septembrie 1878 când, prin decizia Consiliului de Miniştri, domnitorul a luat titlul de Alteţă Regală, titulatură folosită pentru prima dată la 8/20 octombrie 1878. Noul titlu a fost recunoscut de Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Rusia, fiind oficializat la 13/25 octombrie 1878. Al doilea pas a fost făcut doi ani mai târziu când Primul ministru I.C. Brătianu a obținut acordul Berlinului și Vienei. De menționat că din partea celorlalte mari puteri nu exista nicio opoziție.

În aceste condiții, rezolvarea problemei devenea o chestiune strict internă dar... nu mai puțin complicată. Asta din pricina eternelor înfruntări politice între conservatori și liberali care, și în acest caz, voiau să câștige fiecare pentru partidul său cât mai mult capital politic. Cu toate acestea, consensul s-a realizat relativ repede și astfel pasul decisiv a fost făcut. La 28 februarie/12 martie 1881, Vasile Boerescu i-a adus la cunoştinţă lui Carol, dorinţa guvernului de a proclama România ca Regat la 8/20 aprilie 1881, ziua de naştere a domnitorului, iar la 14/26 martie 1881, după o ședință furtunoasă, Camerele Parlamentului au votat în unanimitate proclamarea Regatului.

Vom încheia această scurtă prezentare a emisiunii noastre prin câteva tușe menite a contura portretele celor doi regi care vor fi personaje principale și vom folosi mai cu seamă opiniile unor contemporani.

Regele Carol I

Va fi fost Carol I pe potriva imaginii pe care regina Elisabeta o asocia purtătorului puterii regale? "Tronul este o slujbă grea, credea Carmen Sylva, trebuie să fii şi far şi port şi ancoră şi stâncă şi încă multe altele, şi pentru toate acestea tot nu ai decât o viaţă şi o putere. Dar când ai ajuns la sfârşit şi ţi se recunoaşte astfel ceea ce ai încercat să fii, atunci poţi închide ochii în linişte, atunci poţi să spui că viaţa a fost foarte frumoasă. Dacă e cu putinţă, trebuie să fii totdeauna impersonal, să nu urăşti, să ierţi totdeauna, să fii totdeauna liniştit şi credincios datoriilor tale."

Un alt contemporan, I.G. Duca, om politic de mare suprafaţă, dar şi un scriitor de exceptie, îl caracteriza astfel: “Regele Carol n-a fost nici un incapabil, nici un om de geniu, nici un lipsit de personalitate, dar nici un domnitor cu însușiri excepţionale... dacă vom cântari calităţile şi defectele acestui Rege, dacă punem în cumpănă ce ne-a dat şi ce nu ne-a dat, nu putem nega că, în lipsa unei domnii cu adevărat mari, el ne-a asigurat totuşi o domnie folositoare... de fapt sub domnnia lui carul statului a fost dus de alţii, când s-a nimerit să fie oameni mari a mers bine, când l-au condus politicieni mai neîndemânatici a stat pe loc, s-a înnămolit. Pe Regele Carol însă l-au călăuzit intenţii curate, un sincer dor de bine şi o nobilă concepţie a datoriei sale către poporul roman”.

În testamentul său, subliniind că în întreaga domnie s-a condus după deviza „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”, Carol I scria: “Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: „Nihil sine Deo!”

Regele Ferdinand I

Atunci când, la 10 octombrie, pe tronul României se urca Ferdinad I, ţara se afla într-un moment de cumpănă. „Marele război” începuse în august, iar Regele Carol se exprimase, pe bună dreptate, că dacă învingătorii nu puteau fi cunoscuţi, învinşii vor fi cu siguranţă... neutri. Armata era însă nepregătită, sentimentele românilor mergeau alături de Franţa şi Anglia, dar se manifestau cu reticenţă la adresa alianței cu Rusia. Tocmai această alianţă, dar şi vechiul tratat încheiat de România cu Austo-Ungaria şi Germania, alimentau o fragilă opoziţie la angajarea noastră în război alături de puterile Antantei. Cum era noul Rege? Afăm de la remarcabilul om politic I.G. Duca, deopotrivă înzestrat, așa cum spuneam, și cu darul scrisului. „Avea o viziune limpede asupra realităţii, cunoştea oamenii, vorbea limba latină şi limba elină la perfecţie, vorbea de asemenea cu uşurinţă, pe lângă germană şi română, limba engleză, franceză şi chiar rusească. Îl interesau deopotrivă muzica modernă şi cea clasică. Se ocupa cu priceperea unui specialist de botanică. Era greu să-l surprinzi cu vreo chestie privitoare la armată... Din nenorocire, incontestabilele sale însuşiri erau neutralizate printr-o cumplită lipsă de voinţă şi iniţiativă”. Şi totuşi, în momente decisive, Regele Ferdinand şi-a învins timiditatea obişnuită. Un astfel de moment a fost intrarea României în război alături de Antanta, hotărâtă în celebrul Consiliu de Coroană ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, la doar doi ani după evocatul moment al urcării pe tron. În deschiderea lui, subliniind că „m-am învins pe mine”, Regele cerea sprijinul tuturor oamenilor politici în a susţine hotărârea luată de suveran şi de guvern de a angaja ţara în război. O mare lecţie de patriotism, de fermitate, de clarviziune politică este răspunsul, consemnat tot de I.G. Duca, pe care Ferdinand i l-a dat lui P.P. Carp care îi reproşa că deşi face parte dintr-o dinastie germană trage sabia împotriva ţării sale de origine.

Avem în acest răspuns, esențializat, modul în care Regele își înțelegea misiunea, dar și atașamentul pentru poporul său „Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele Ţării. În conştiinţa mea, aceste interese se confundă... Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp că dinastia mea este română! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o“.

Este fireşte imposibil să enumerăm măcar momentele în care personalitatea Regelui şi-a pus amprenta asupra istoriei României. Vom menţiona doar trei înfăptuiri: realizarea unităţii naţionale, reforma agrară din 1921 şi Constituţia din 1923.

Domnia Regelui Ferdinand a fost o perioadă fastă pentru ţară dar, paradoxal poate, contribuţia sa la obţinerea acestor izbânzi militare, diplomatice, economice sau democratice a fost de foarte multe ori minimalizată sau chiar de-a dreptul trecută cu vederea. Este poate cea mai grăitoare ilustrare a faptului că, de multe ori, românii nu ştiu să-şi preţuiască valorile.

De aceea, în apărarea posterităţii unui mare Rege, vom încheia cu o subtilă caracterizare a personalităţii sale desprinsă din minunatul eseu pe care I.G. Duca l- a intitulat „Mâinile”.

„Din mâna Regelui Ferdinand se degaja şi o notă specifică de intelectualitate, nu numai de searbădă şi plastică eleganţă. Era întotdeauna pentru mine, când lucram cu El, o adevărată plăcere estetică să urmăresc mişcările acestei mâini când răsfoia o carte sau când venea în contact cu vreun obiect de artă. Dintr-o dată ea îţi trăda toată rafinata şi variata cultură ce se ascundea sub îndoita învăluire a modestiei fireşti şi a invincibilei timidităţi a primului rege al României întregite. Dintr-o dată, fără voie, îţi apărea desluşită fineţea intelectuală şi adâncile cunoştinţe ale omului, atâta vreme nesocotit de o societate prea obişnuită să judece cu superficialitate şi prea lesne ispitită să proclame reputaţii nedrepte.”

Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune despre Regat, Regalitate, Regi și Țară, marți 23 martie 2021, la Radio România Cultural (21.10-22.00).

Realizator Dan Manolache

Fotografiile au fost preluate de pe site-ul Muzeului Național Peleș.