Vinerea Patimilor – Părintele Constantin Necula descifrează semnificaţia fiecărei zile din Săptămâna Patimilor, la Radio România Cultural

Cu îngăduința lui Dumnezeu, am ajuns în sfânta și marea zi de vineri.  Se toacă la ceasul al zecelea din zi și preotul binecuvântând, citește Psalmul începător al slujirii, dar sufletul nostru e rănit. De n-ar fi Învierea prin care să privim patima lui Hristos, astăzi am fi cei mai triști dintre oameni, pentru că astăzi stăpânul făpturii a stat de față, înaintea lui Pilat și răstignirii i s-a dat Făcătorul tuturor, aducându-se ca un miel de bunăvoie, un miel cu piroane este pironit. Un miel venit să ridice păcatele noastre, e-mpuns în coastă și cu buretele a fost adăpat Cel ce a plouat mană. E lovit peste obraz Cel ce ne-a dăruit fața, este rob Cel ce ne-a dăruit libertatea, Făcătorul tuturor, spune atât de frumos Cântarea: „O, iubirea de oameni a Stăpânului, pentru cei ce L-au răstignit s-a rugat părintele Iisus zicând: “Iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu călcătorii de lege ce lucruri fără dreptate fac.” Ne-așezăm dinaintea mesei, ce se pune în mijlocul bisericii și, trecând peste sărbătoarea dimineții și cântarea dimineții spre seară, ne apropiem de momentul cel greu, al îngropării Domnului. În mijlocul bisericii, o bucată de mătase pe care este iconizată punerea în mormânt a Mântuitorului Hristos, ne face să stăm toți la marginea gropii. Suntem cu Hristos, acolo. Măcar atât putem face, spre deosebire de alte generații ce i-au întors spatele, să stăm împreună cu Hristos, care în seara aceasta nu e mortul meu, nici mortul tău, nici mortul celuilalt, e mortul nostru, de aceea din casele noastre venim către biserică, purtând în mână flori, narcise minunate ori lăcrămioare, venim aducând lumânări, venind aducându-ne, până la urmă unii pe ceilalți la marginea gropii se începe cântarea. Iosif cel cu bun chip de pe lemn, luând prea curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, înmiresmându-L, în mormânt nou, în mormânt nou L-au pus. Mironosițele femei, stau lângă mormânt iar îngerul le grăiește: Miresmele morții sînt cuviincioase iar Hristos puterjunii se arată străin, le șoptește oarecum încurajator. Dintr-o dată, la strană, cei care sîntem prezenți, începem a cânta, aducându-ne așa, lângă lumânări și flori și vocea drept prinos de dragoste. În mormânt viață, pus ai fost  Hristoase și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă, preamărind și iarăși, dar cum mori viață și cum șezi în mormânt și Împărăția morții, Tu o zdrobești și pe morții cei din iad îi înviezi și iarăși și iarăși și iarăși, stare după stare, Epitaful este înconjurat de cântări iar Domnul este cu noi. Vine momentul în care, ieșind dinaintea Sfântului altar, înconjurând biserica în sunet de toacă și clopot, cântându-I lui Dumnezeu de îngropare, Îl așezăm pe sfânta masă din altar ca pe-o piatră a ungerii și morții, deopotrivă. Se citește Evanghelia ce vestește punerea Lui în mormânt și pecetluirea Lui. Dintr-o dată se face întuneric. La suprafață, Dumnezeul nostru ne-a părăsit. E momentul nostru să strigăm: Elii, elii, la masa bahtanii, Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru, pentru ce ne-ai părăsit? Din străfundurile Iadului, în schimb, se aude sunet de zid dărâmat, Hristos intră în cele mai de jos ale pământului ca un Împărat ce izbăvește de moarte. Iadul se golește, îndrăznesc să spun, dracii fug de frică, Crucea li s-a arătat mortală, de aceea Hristos, prin Cruce coborând în Iad, ne-aduce Mântuirea. E semn, că se-apropie Ziua Cea Mare, a Sabatului în care învie Învierea. În cele mai de jos ale pământului, Hristos nu merge la odihnă, merge să-l înfrângă pe cel neodihnit și reușește. Vom afla aceasta în următoarele zile.