Ronald Reagan, un preşedinte care nu merită uitat, de Dan Manolache

“Cum ar putea un preşedinte să nu fie actor?” se întreba Ronald Reagan. În ceea ce-l priveşte credem că istoria îl va reţine mai degrabă ca preşedinte, al patruzecilea preşedinte american, decât ca actor deşi, în viaţă ordinea a fost alta.

S-a născut în 1911 într-o familie săracă din Illinois. După absolvirea colegiului fost crainic sportiv la câteva posturi de radio şi apoi a devenit actor. A avut roluri în filme importante jucând alături de mari vedete precum Bette Davis, Humphrey Bogart sau Errol Flynn, a devenit chiar preşedintele sindicatului actorilor. A lucrat apoi în televiziune dar s-a simţit irezistibil atras de politică. După un scurt popas la democraţi a devenit, în 1964, membru al Partidului Republican.

Timp de 16 ani a urcat în ierarhia partidului, a fost şi guvernator al Californiei, ajungând în 1980 candidatul republican la funcţia de Preşedinte al SUA. Vocaţia de om politic, charisma, dar mai ales rezultatele l-au menţinut în postul de preşedinte două mandate. L-a câştigat pe primul invingându- l pe Jimmy Carter, preşedinte în funcţie, cu un avans de 8.400.000 de voturi, iar pe al doilea după o victorie zdrobitoare în faţa lui Walter Mondale pe care l-a depăşit cu aproape 19.000.000 de voturi.

Deşi presărat cu victorii drumul nu a fost deloc uşor. La începutul anilor ’80 economia americană era afectată de criza petrolului dar şi de pierdea competitivităţii în faţa Germaniei Federale şi a Japoniei. Pe plan extern în acei ani se petrecea revoluţia islamică din Iran, provocând şi teribila criză a ostatecilor, dar şi ofensiva politică şi militară a URSS care ocupase Afganistanul şi ameninta securitatea Orientului Mijlociu şi a Golfului Persic.

Răspunsul Administraţiei Reagan a fost rapid şi curajos.

Primele decizii de politică interna au fost cele de reducere a impozitelor cu 25% şi de scădere semnificativă a cheltuielilor federale. Pe termen scurt au provocat şomaj, sărăcie, creşterea dobânzilor dar, foarte repede, economia a dar semne de revigorare. Ea a înregistrat chiar cea mai îndelungată perioadă de creştere continua (1982- 1989) din perioada postbelică.

Pe plan extern lupta se purta cu “imperiul răului” cum a numit Reagan Uniunea Sovietică. Ronal Reagan era structural anticommunist. Iată doar două dintre etichetările sale memorabile:

“Cum poţi recunoaşte un comunist? Este cineva care i-a citit pe Marx şi Lenin. Cum poţi recunoaşte un anticomunist? Este cineva care i-a înţeles pe Marx şi Lenin.” Sau,

“Cineva mi-a explicat diferenţa dintre democraţie şi democraţie populară: este aceeaşi diferenţă ca între o cămaşă şi o cămaşă de forţă.”

În faţa pericolului a ales accelerarea cursei înarmărilor, ne amintim de “războiul stelelor”, dar şi calea negocierilor. S-a întâlnit în patru rânduri cu Mihail Gorbaciov pe care l- a sfătuit să permită în ţara sa mai multă democraţie şi libertate a cuvântului. I-a cerut de asemenea să dărâme zidul Berlinului.

Politica sa a avut succes. S-a semnat un tratat de reducere a armamentului nuclear iar “ cortina de fier” a căzut la doar 10 luni după sfârşitul celui de al doilea mandat.

Din 1994 viaţa i- a fost afectată de cumplita maladie Altzheimer. A avut însă puterea să se adreseze americanilor spunându-le: “acum încep călătoria care mă va duce la apusul vieții mele…..Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze mereu.”

A plecat sprea altă lume cu 15 ani în urmă, la 5 iunie 2004… Cred că mai ales noi cei pe care “imperiul răului” ne-a ţinut sub ocupaţie o jumătate de secol nu ar trebui să-l uităm.