“Statul sunt eu”, de Dan Manolache

        Voi începe prin a vă povesti o întâmplare veche de vreo 40 de ani. Mă aflam undeva în Moldova, la marginea satului bunicilor mei, pe un drum ce străbătea câmpuri cu porumb tocmai bun de copt. Dacă vrei poţi să iei – mi-a spus însoţitorul meu, un prieten din copilărie. Şi a adăugat încurajator, nu este al nimănui. Pământul fusese fireşte al lor, al ţăranilor, dar atunci aparţinea unui IAS, adică era al statului, aşadar, în opinia lui…..al nimănui.

        În mintea prietenului meu statul nu avea chip sau, mai bine zis, nu avea un chip respectabil pentru el, pentru mine, pentru…noi. El, statul, era întruchipat de “ei”. În primul rând de “el” cel care vorbea tot timpul la radio şi televiziune, apoi de cei care ridicau nori de praf circulând în maşini negre şi nu în ultimul rând de atotputernica Securitate de care “noi” ne temeam aproape instinctiv.

         Mi-am amintit această întâmplare gândindu-mă, poate surprinzător, la unul dintre cei mai mari suverani ai Franţei, Ludovic al XIV- lea care a părăsit această lume la 1 septembrie 1715. Se spune că la 13 aprilie 1655, pe când avea doar 16 ani, a domnit 72, ar fi rostit în faţa Parlamentului trei cuvinte care au rămas în istorie: “ Statul sunt eu”. Va fi avut “Regele Soare” această trufie? Istoricii se îndoiesc. Chiar dacă vorbele au fost spuse, regele însuşi şi-a schimbat opinia devreme ce înaintea morţii a afirmat în faţa Curţii de la Versailles: “Eu mă duc dar Statul va dăinui”.

        De-a lungul istoriei, până în ziua de astăzi, mulţi conducători lipsiţi de înţelepciunea şi anvergura lui Ludovic al XIV-lea şi-au închipuit că întruchipează statul şi că lumea se va opri odată cu dispariţia lor. Beţia puterii a adus multă nefericire ba chiar a făcut, nu o data, mii, sute de mii, milioane de victime.

         Timpul a trecut, veleitari care se agaţă de putere există încă, după cum vedem şi la noi şi aiurea. De aici, întrebarea…..Dacă Preşedintele este cel mai înalt funcţionar al Statului, dacă ministru înseamnă, la origine, slujitor, cine este de fapt Statul?

        Un ansamblu de instituţii, ar suna un răspuns prompt. Cu siguranţă dar aş adăuga că buna lor funcţionare, chiar existenţa lor, depinde, mai cu seamă într-o democraţie, de noi, de fiecare dintre noi. Altfel riscăm să ne împărţim iarăşi în “noi” şi “ei”.

       Şi atunci, cu toată frica de cuvinte mari, nu putem oare afirma, fiecare dintre noi “Statul sunt eu”. Şi mai mult, nu putem chiar să credem?