Un muzeu din care a rămas doar amintirea

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

Construcţia, de forma unui templu grecesc, s-a umplut, progresiv, cu opere de artă în aşa fel încât, în 1927, când colecţia număra 1182 de piese, „Muzeul Anastasie Simu” a fost donat statului. Donatorul şi soţia lui îşi luau obligaţia să conducă şi să administreze muzeul (cu toate cheltuielile aferente), să cumpere opere de artă şi să sponsorizeze premii. Statul avea datoria „să apere şi să păstreze muzeul”.

Dintre cei doi parteneri, doar primul şi-a ţinut cuvântul.

Gândit deopotrivă ca muzeu şi ca instituţie didactică, noul lăcaş de cultură a cuprns piese de sculptură şi pictură, originale şi copii, din antichitate până în contemporaneitate. Erau astfel prezentate în sălile muzeului piese din şcolile franceză, germană, elveţiană, belgiană, italiană, norvegiană, maghiară, poloneză şi rusă.

Bourdelle, Rodin, Brâncuşi, Medrea, Storck – iată doar câteva nume de artişti ale căror opere le-a găzduit A. Simu.

Din şcoala românească de pictură nu lipseşte nici un nume de notorietate, astfel: Aman, Mirea, Leca, Henţia, Stahi, Szathmari, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Şt. Popescu, N. Pătraşcu, Pallady, Iser, Băncilă, Cuţescu Storck, Verona, Stoenescu, Kimon Loghi, Vermont, Grant.

La fel de bine reprezentată era creaţia franceză, căreia mecenatul îi dedicase o sală întreagă. Gourdault, Monet, Daumier, Besnard, Sisley, Courbet, Pissaro ş.a. deschideau privitorului perspectiva a ceea ce a însemnat pictura în Hexagon, unde s-au format şi desăvârşit destui români.

Pictura altor ţări europene, chiar dacă de anvergură redusă, făcea operă didactică şi cultiva gustul vizitatorului, silindu-l la aprecieri axiologice.

Muzeul se continua odată în plus prin colecţia de stampe, monografii, corespondenţă şi acea ambianţă a unui loc de rafinată cultură. Organism viu, cu schimburi permanente, publicaţii (seria „Apollo”), organizări de expoziţii în afara ţării (Belgia şi Olanda), ctitoria lui A. Simu s-a impus rapid nu numai în spaţiul româesc, ci şi în lumea artisitcă europeană, ca o verigă preţioasă în lanţul de muzee ce brăzdau Europa până la Al Doilea Război Mondial.

Evident, în această afirmare un rol hotărâtor l-a avut directorul aşezământului, Marius Bunescu.

Dar Muzeului Simu i-a fost hărăzită o soartă tristă: sistematizarea grăbită, operată în răstimpul unei călătorii prezidenţiale în străinătate, prin 1986, l-a pus la pământ; bucureştenilor nu le venea să creadă că graţioasa clădire, amintind de un templu grecesc, fusese înlocuită cu o pajişte fabricată peste noapte din pătrate de iarbă cărate cu roaba.

Victimele comunismului n-au fost doar oamenii, ci şi instituţiile de cultură. Faptul că piesele donaţiei soţilor Simu au fost salvate, răspândite, neştiute, prin colecţii, biblioteci ori muzee e poate o consolare de gospodar, dar spiritul care a patronat formarea acelui tezaur a dispărut pentru totdeauna.