PORTRET: Filosoful şi scriitorul Umberto Eco – 90 de ani de la naştere

Motto: „Orice intuiţie sentimentală devine lirică atunci când se organizează într-o formă artistică, căpătând astfel caracter de totalitate” – Umberto Eco

Miercuri, 5 ianuarie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea filosofului şi scriitorului italian Umberto Eco, autorul celebrului roman „Numele trandafirului”.

Umberto Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932, la Alessandria, în regiunea Piemont din nordul Italiei.

Numele său de familie este probabil un acronim pentru „ex caelis oblatus” (Latină – „un cadou din cer”), ce i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de către un funcţionar.

Tatăl său, Giulio, a fost contabil. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Umberto şi mama sa, Giovanna, s-au mutat într-un sat mic din zona muntoasă piemonteză.

Umberto a fost educat ca romano-catolic la Societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum şi în interviuri, a făcut referire la acest ordin şi la fondatorul lui.

Eco a studiat filosofia la Universitatea din Torino sub conducerea lui Luigi Pareyson, absolvind în 1954 cu o disertaţie despre estetica lui Thomas Aquinas, publicată în 1956. În anul 1961, şi-a luat doctoratul în estetică.

După ce a introdus, pentru prima dată în Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Florenţa, a devenit profesor de semiotică generală, din 1971, la Bologna.

A fost, de asemenea, preşedintele Şcolii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, şi membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Umberto Eco a lucrat ca redactor cultural pentru RAI (Radiotelevisione Italiana) şi a fost lector la Universitatea din Torino (1956-1964).

Este cunoscut în special pentru romanul „Numele trandafirului” („Il nome della rosa”, 1980), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru ficţional combinat cu analiză biblică, studii medievale şi teorie literară. De atunci a scris mai multe romane, incluzând „Pendulul lui Foucault” şi „Insula din ziua de ieri” (1994). Unul dintre romanele sale, „Cimitirul din Praga”, publicat în 2010, a ajuns „best-seller”.

Autor de romane, eseuri, tratate academice şi cărţi pentru copii, Umberto Eco a publicat două eseuri, unul intitulat „Problema estetică la Toma D’Aquino” (1956), iar celălalt – „Dezvoltarea esteticii medievale” (1959). În acelaşi timp, a luat parte la toate cercetările avangardei italiene grupate în jurul revistei „Il Verri” şi în jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene.

A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre acestea. A condus revista „VS. Quaderni di studi semiotici”.

În anii ’60 a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre şi Quindici.

Din 1959 a fost consilier editorial al celebrei edituri Bompiani.

A primit nenumărate premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universităţi europene şi americane, Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre.

A condus Şcoala avansată de Studii Umaniste a Universităţii din Bologna, până la moartea sa.

În 2017, şcoala a fost redenumită în Centrul Internaţional de Studii Umaniste „Umberto Eco”.

Prin opera sa ştiinţifică, Eco este considerat unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu umor şi ironie, sunt adevărate modele ale genului.

Prin romanele „Il nome della rosa” (1980) şi „Il pendulo di Foucault” (1988), devine cel mai citit şi tradus romancier de la sfârşit de mileniu.

Revenind la „Il nome della rosa”, opera sa este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj şi pentru abundenţa simbolurilor şi aluziilor culturale. În notele explicative ale romanului, Umberto Eco teoretizează printre primii concepte ale postmodernismului. În 1986, a fost lansat filmul cu acelaşi titlu în regia lui Jean-Jacques Annaud, cu participarea actorului Sean Connery.

Alte romane publicate de scriitor: „Baudolino” (2000), „Misterioasa flacără a reginei Loana” (2004). Pe lângă „Opera deschisă” (1962), reeditată în 1967, a publicat o serie de experienţe ironice cu privire la arta contemporană: „Diario minimo”, o lucrare consacrată culturii de masă; „Appocalittici e integrati” (1964), „La struttura assente” (1968), „Il superuomo di massa” (1976), „Trattato di semiotica generale” (1975), „Lector in fabula” (1979), „I limiti dell’ interpretazione” (1990), „Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione”, 2003.

În topul cei mai mari o sută de intelectuali realizat de revista „Prospect”, a ocupat locul al doilea în 2005 şi al 14-lea în 2008.

În 2015, Eco a provocat o polemică după ce, într-un discurs public, și-a expus teoria despre proliferarea internetului: „Reţelele de socializare au dat posibilitatea disidenţilor din China sau Turcia să prindă voce, au devenit un spaţiu al diversităţii şi al schimbului de opinii. Dar şi locul unde legiuni de imbecili au primit dreptul la cuvânt”…

Operele lui Umberto ilustrează conceptul de intertextualitate, iar scriitorul mărturisea că James Joyce și Jorge Luis Borges au fost autorii contemporani care l-au influențat cel mai mult: „Cărțile întotdeauna vorbesc despre alte cărți și fiecare poveste spune o poveste care deja a mai fost spusă”, spunea Umberto Eco. Nu se definea, însă, ca romancier. „Sunt un filosof, romane scriu numai în weekend”, declara el într-un interviu.

Era un bibliofil și avea 30.000 de titluri în ediții rare, dar nu a fost tipul intelectualului închis în turnul de fildeș. Ca orientare politică, era de stânga şi a fost un înverșunat adversar al lui Silvio Berlusconi.

A fost căsătorit, din 1962, cu Renate Ramge, profesoară de artă germană, mariaj în urma căruia a rezultat un fiu şi o fiică.

Umberto Eco a murit la 19 februarie 2016, la Milano, la vârsta de 84 de ani.

Ultima sa carte, intitulată „Pape Satan Aleppe”, a fost lansată în Italia, la câteva zile de la moartea sa, fiind un eseu ce reuneşte texte publicate din anul 2000 în revista L’Espresso, la care colabora scriitorul.