Scriitorul Dinu Săraru la 87 de ani

S-a născut pe 30 ianuarie 1932 în comuna Slătioara, la 8 kilometri de Horezu, în familia învăţătorului Costică Săraru pe care, din nefericire, l-a cunoscut puţin pentru că, în anii celui de-al doilea război mondial, nu s-a mai întors de pe front.

Dinu Săraru a intrat la liceu în Râmnicu-Vâlcea, la Liceul Alexandru Lahovary. În primavara lui 1947 s-a mutat în Bucureşti, frecventând cursurile liceelor Matei Basarab şi Mihai Viteazul. Trei ani mai târziu, a fost angajat la Societatea de Radiodifuziune, mai întâi ca reporter, apoi ca redactor la redacţia Cultural unde a lucrat până în 1960. După această dată, a fost angajat în presa scrisă: secretar general de redacţie la revista Secolul 20, apoi la Scânteia Tineretului şi la Luceafărul. Din 1968 a devenit şef al publicaţiilor Televiziunii Române şi şef al redacţiei Culturale a Televiziunii Române (1969 – 1977). În anii ’70 Dinu Săraru devenise un scriitor foarte cunoscut, dar şi un factor de decizie, cum se spunea pe atunci, în viaţa culturală a capitalei. Era director al Teatrului Mic şi Teatrului foarte Mic (1977 – 1990), apoi director al Teatrului Naţional (2001 – 2004).

Romanele sale Nişte ţărani (1974), Clipa (1976), Dragostea şi revoluţia (1981) i-au adus faima din primele momente ale apariţiei lor. Seria romanelor care portretizau ţărani şi recompuneau atmosfera Slătioarei sale dragi a continuat în 2013 cu volumul Ultimul ţăran din Slătioara, „o culegere de povestiri ţărăneşti, poveşti la care ţin foarte mult”, aşa cum mărturisea scriitorul.

Preocuparea sa pentru teatru s-a vădit a fi la fel de veche ca şi romanele: în 1966 publica Teatrul românesc şi interpreţii contemporani. În 1973 a scris piesa Al treilea gong, iar în 1997 Crima pentru pământ.

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează o serie de interviuri cu scriitorul şi dramaturgul Dinu Săraru. Sunt mărturii de istorie personală şi generală, cu o mare valoare documentară. Una dintre acestea se referă la perioada în care era tânăr reporter la Radiodifuziune.

„Am asistat la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu în cabina din studioul de concerte din clădirea veche a Radio-ului, când a făcut prima înregistrare pentru Fonoteca de Aur. Eram tânăr atuncea, am fost cu colega mea, Eliza Vasilescu, o fată frumoasă de vreo 21-22 de ani, frumoasă, aşa, ca o suedeză; am fost trimişi acasă la Sadoveanu să îl contactăm, să-l invităm să începem nişte înregistrări cu Sadoveanu citind. Şi-am fost pe jos, din Nuferilor, de-aicea, din Popov, până în Pitarmoş. Acolo era o clădire mare de tot, înaltă, unde stătea Sadoveanu care era vicepreşedintele Parlamentului [Marii Adunări Naţionale] şi un fel de vicepreşedinte al ţării. Şi era toamna târziu şi ploua mărunt şi pe noi ne-a cam plouat…

Am ajuns acolo, am sunat la uşă, ne-a primit, era cu poliţist la poartă, cu personal, cu o subretă, parc-o văd şi acuma, ca pe timpuri, aşa. Şi ne-a primit într-un hol, într-un living cu fotolii aurii imense. Şi era cald, ce dârdâisem noi de la Radio până la Sadoveanu [acasă], acolo am fost puşi să aşteptăm. Şi nu venea nimeni şi-am tot aşteptat şi nici nu venea nimeni şi nici nu aveam curajul să ne aşezăm pe fotolii că eram osteniţi. Până la urmă am stat aşa, pe un colţ de fotoliu, mai mult rezemaţi decât să stăm. În sfârşit, s-a deschis o uşă, a intrat un domn uşor chel, distins, aşa, era Mitru, fratele soţiei lui Sadoveanu, care era şi un fel de secretar particular al lui Sadoveanu şi noi i-am spus de ce am venit. Şi-atunci el a spus să aşteptăm, că o să vină maestrul. Şi-am mai aşteptat vreo jumătate de oră şi nu mai venea maestrul şi nu mai sosea nimica şi era căldura aia aromitoare, ne-am fi cuibărit în fotoliile alea amândoi, eu într-unul, Eliza într-altul. Eliza era iubita lui Ionel Teodoreanu în epocă şi Ionel Teodoreanu, când venea de la procese, trecea pe la Radio – în clădirea veche eram noi -, Secţia literară şi pe geam, în stradă, că se putea, îi întindea cartoane cu prăjituri lui Eliza, pe care le mâncam noi, bineînţeles, că Eliza nu apuca să mănânce o amandină, săraca, distrugeam noi tot, ca nişte termite! Dar eram foarte fericiţi că putem să mâncăm prăjiturile lui Ionel Teodoreanu: şi cataif şi amandine, venea cu ele, de la Casa Nestor. Casa Nestor, unde-i hotelul Bucureşti acuma, una dintre cele mai luxoase cofetării ale Bucureştilor, mai parfumante, venea toată aristocraţia, ultimii aristocraţi care se salutau: <prinţesă!>, <prinţe!>, <domnule prim ministru!> şi erau nişte jigăriţi, nişte amărâţi, cu hainele roase de molii, de nu ştiu ce şi beau un ceai nenorocit, le tremura mâna pe ceştile alea care erau porţelanuri fine şi ei, <prinţesă…> <prinţesă…>, cu bastoane – parcă-i văd şi acuma – cu căciuli jupuite de molii şi frumoase, de biber, în sfârşit, era o lume… Ei, de-acolo lua prăjiturile Ionel Teodoreanu, în sfârşit…

Să mă întorc la Sadoveanu. Nu mai venea, până la urmă s-a auzit un scârţâit şi după trepte, scara interioară, am auzit cum coboară cineva şi am văzut halatul lui Sadoveanu, cum venea şi pe urmă se contura personalitatea imensă a lui Sadoveanu… bărbierit proaspăt, c-o faţă frumoasă, avea capul ăla de medalie aurie şi părul alb… Şi pe uşa cealaltă, de la parter, a apărut şi Mitru, cumnatul lui şi noi ne-am ridicat şi ne-am înţepenit să-l salutăm amândoi. Nu ne-a răspuns, n-a dat nici mâna cu noi, nici măcar cu un deget cum dădea Carol I, nici cu două. Şi atuncea noi ne-am înecat să-i spunem ce vrem să-i spunem, dar ne-a luat-o înainte Mitru şi i-a spus el: <Uite, copiii ăştia au venit, de la Radio sunt, să înegistraţi nişte pagini, ce doriţi din opera personală şi din ce scriitori mai doriţi să citiţi…> şi el se uita, aşa, şi pe urmă s-a uitat o dată la noi, cum era el înalt, aşa… şi eu am zis: <Da, am venit pe ploaie… şi-i urât afară> – nu ştiu ce mi-a venit să zic, dar era urât într-adevăr. Şi el a zis că niciodată timpul nu e <urât>, e în funcţie de om, timpul e frumos şi când plouă, timpul e frumos şi când ninge, timpul e frumos şi când e soare, depinde de om, dar omul trebuie să ştie că timpul e frumos… mi s-a părut aşa, că e un fel de punere la punct, aşa, elegantă, c-am zis eu, că eram jerpelit acolo şi Eliza era cam bine udată de ropotul ăla mărunt de ploaie…

Şi n-am mai avut ce să mai spun după chestiunea asta şi-atuncea el iar, de sus aşa, privind spre noi a zis: <S-o perdut cânele!…> şi n-am înţeles… trebuia să fie o justificare la faptul că am aşteptat. Şi-atuncea Mitru care ne-a văzut nedumeriţi a zis: <Ştiţi, maestrul are un câine, cocker de vânătoare şi dimineaţă nu l-am găsit şi l-am căutat, de asta aţi aşteptat şi l-am căutat prin toată casa, şi pe sus şi pe jos şi nu l-am găsit şi l-a găsit maestrul în cada de baie – era baie îngropată – şi ăsta, cockerul, a intrat în apă şi făcea o baie dimineaţa şi ăştia-l căutau disperaţi şi nu se putea lipi nimeni de Sadoveanu, că era nervos… <s-o perdut cânele…>

Am înţeles de ce-am aşteptat, că <s-o perdut cânele> şi am stabilit, Mitru… noi, mai mult ca-n bancul ăla cu papagalul şi pisica: era un concurs de numere de circ. S-a prezentat unul care a spus: <Dom’le, sunt şi eu în concurs aici, m-am înscris, că am un număr mare, da’ m-am înscris mai-nainte, că artiştii mei sunt mai puţin disciplinaţi, am un concurs cu un papagal care cântă arii din operă şi pisica cântă la pian>. Şi ăla, directorul concursului, zice <Chiar aşa ?!> <Da ! Păi e pus pe pian, pe un stativ şi acolo stă papagalul, cântă, şi-l acompaniază pisica la pian>. Şi zice: <Ia lasă, dom’le, ia adu-l acuma, ca să nu mai stai…> şi i-a adus, a pus papagalul pe pian şi pisica a pus-o cu labele pe pian şi-a început să cânte pisica arpegii şi papagalul cânta arii de operă, ăia au rămas din jur cu gura căscată, au angajat numărul ăsta la circ cu o sumă mare de tot, în fiecare seară se dădea o reprezentaţie, după ce s-a semnat contractul, ăla mulţumit, a plecat dar s-a întors, zice: <Dom’le, eu vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră, în legătură cu numărul meu: să ştiţi că tot pisica cântă ariile, papagalul doar mimează !>… Aşa şi noi, noi mimam şi Mitru vorbea cu Sadoveanu… Şi ne-a spus să stabilim când vine la înregistrare şi că vine a doua zi la 11.”

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 8 octombrie 2012]

de Silvia Iliescu - RADOR