Ioana Pârvulescu: „Literatura e și o chestiune de curaj. Când publici e ca și cum ai invita pe toată lumea să năvălească în casa ta”

Anca Mateescu stă de vorbă, la Revista Literară Radio, cu scriitoarea Ioana Pârvulescu. Pornind de la volumul său Alfabetul Doamnelor, ajuns la a treia ediție, dialogul analizează tipologiile feminine din literatura română, prejudecățile care le-au modelat de-a lungul timpului și modul în care o femeie, critic literar, poate reinterpreta personaje create, în majoritate, de autori bărbați.

Discuția traversează un secol de literatură (1840–1940), dar ajunge și în contemporaneitate, la romanele recente ale autoarei, acolo unde personajele feminine capătă voci tot mai autonome.

Ideea unui „alfabet al doamnelor” s-a născut dintr-o observație critică esențială.

„Se spune că literatura, cărțile nu au sex și nu au vârstă, ceea ce este adevărat. Dar, pe de altă parte, personajele literare au vârstă, au sex, au o apartenență culturală.”

La momentul apariției primei ediții, în 1999, critica literară românească fusese scrisă, în mare parte, de bărbați, despre cărți scrise, în marea lor majoritate, de bărbați. Imaginea femeii era, așadar, dublu filtrată.

„Era o lume a bărbaților și ei erau cei care aveau ceva de spus despre femeie, așa cum o vedeau, cum o construiseră ei și cum o interpretau ei. Mi-am dat seama că o privire din interior, în sensul că o privire care poate să și simtă ceea ce descriu acolo domnii, ar fi binevenită.”

Una dintre prejudecățile majore identificate în literatura secolului al XIX-lea este legată de vârstă.

„În secolul al XIX-lea, cum știm, o femeie era îmbobocită la 14-15 ani. Te îngrozești azi când vezi la ce vârstă se făceau căsătoriile în romanele rusești, de pildă. Se puteau petrece de la 13 ani încolo, dar în orice caz, și în literatura noastră, de pe la 14 ani, femeia era deja un boboc de fată. Urma perioada de început de înflorire a ei la tinerețe, când obligatoriu trebuia să-și găsească un bărbat, un soț mai precis, nu orice bărbat. Și, în fine, la 30 de ani ieșea cu discreție din scenă, după 30 putea deveni aproape bunică. Nu mai era interesantă din punct de vedere al unei intrigi, să spunem, din punct de vedere narrativ. Devenea accesoriu, devenea personaj secundar.”

În realitate, femeile continuau să aibă roluri puternice în familie și în societate, dar romanul – constrâns de convenții și de așteptările publicului – prefera tiparele previzibile. Literatura fixa, astfel, un canon al feminității tinere și docile.

Și totuși, literatura română nu este lipsită de personaje feminine viguroase. Ioana Pârvulescu amintește de Mara sau de doamna Chiajna, dar și de o categorie ignorată de critica tradițională: vrăjitoarele.

În Alfabetul Doamnelor, autoarea aduce în lumină personaje neglijate și reechilibrează balanța dintre figurile „răsfățate” de istoria literară și cele trecute în plan secund. Femeile de tip Lilith, nu doar de tip Eva, devin repere ale unei alte genealogii feminine.

„Avem multe femei independente, de asemenea vrăjitoarele, o categorie pe care am scos-o la iveală și despre care nu s-a vorbit, pentru că, în această carte, pe de o parte, discut personajele feminine ultra răsfățate de critică, dar, pe de altă parte, propun și alte personaje care nu au fost în atenția criticii și vrăjitoarele fac parte din această categorie.”

Printre preferatele sale se află Vitoria Lipan, dar și hangițele din universul lui Ion Luca Caragiale sau hangița din Hanul Ancuței al lui Mihail Sadoveanu, femei energice, autonome, implicate în munci considerate atipice pentru epocă.