Adrian Ghenie: „Pictatul mă obosește, are ceva traumatizant”

„Actul de a picta m-a consumat mereu foarte tare. Sincer să fiu, nici acum nu pot spune că îmi place cu adevărat săpictez. Ca să pictez bine, trebuie să mă enervez puțin. Am nevoie de un amestec de calm și iritare. (…) Adevărul este căpictatul mă obosește. Întotdeauna m-a obosit. E mai degrabă o nevoie interioară, dar actul în sine are ceva aproape traumatizant.”

Adrian Ghenie este unul dintre cei mai apreciați artiști români contemporani, cu lucrări expuse în marile muzee ale lumii, de la MoMA San Francisco la Palazzo Grassi. Stabilit la Berlin din 2011, fondator al Galeriei Plan B, Adrian Ghenie vorbește într-un dialog cu Daria Ghiu despre parcursul său artistic, influențele copilăriei, lupta cu propriile incertitudini și felul neașteptat în care și-a construit cariera. Artistul rememorează momentele de cotitură în cariera sa, explicând cum a ajuns să transforme realitatea cotidiană într-un limbaj pictural universal.

„Nu am avut o familie artistică, acasă nu aveam un mediu care să mă stimuleze”, spune Adrian Ghenie în debutul conversației cu Daria Ghiu. Leagă în glumă copilăria sa de imaginea unui Tom Sawyer modern, petrecându-și timpul cu prietenii în curtea casei, departe de desen sau de promisiunea unei cariere artistice.

Parcursul artistic nu a fost o alegere imediată. Talentul său nu s-a manifestat precoce. Desenele sale din copilărie erau „la fel de banale ca ale oricărui copil”.

„Nici în adolescență nu eram eu foarte hotărât că mă interesează arta. Am avut întotdeauna alte lucruri care mă interesau.”

Dorința de a deveni arheolog era atât de puternică încât, după absolvirea Academiei de Artă din Cluj, a scris unei expediții arheologice din Irak, cerând să participe ca voluntar. Răspunsul a fost pozitiv, dar izbucnirea războiului a închis această cale.

„Interesul pentru pictură a apărut treptat, nu a fost o explozie. Eu am pictat dintotdeauna, dar fără rezultate spectaculoase sau măcar notabile, până târziu. (…) Eram complet neinteresant până când am început să devin interesant.”

Anii de facultate la Cluj au fost marcați de lipsuri, picta peste lucrările colegilor pentru că nu aveau materiale. Experiența a format o generație de artiști care și-au însușit ideea de reciclare și adaptare, iar pentru Adrian Ghenie, această perioadă a însemnat o școală a rezistenței artistice. În ciuda dificultăților, artistul și-a urmat drumul, chiar dacă a trebuit să încerce de două ori până să intre la Facultatea de Artă.

În anii 2000, alături de prietenii săi din Cluj, a devenit conștient de schimbările subtile ale spațiului românesc. Adrian Ghenie rememorează cu emoție imaginea unor bucătării modeste, luminate de becuri «chioare», ca metaforă pentru o identitate colectivă pe cale de dispariție:

„Transformarea României de la moștenirea comunistă ne-a făcut să ne întrebăm: ce e textura, există ceva foarte specific, parte din noi? Țin minte că săteam cu Victor Man în bucătăria bunicii lui și ne uitam la un bec chior, de vreo 40 de wați și mă gândeam că bucătăria bunicii lui și bucătăria bunicii mele erau aproape identice. Toți au becul ăla de 40 de wați, e un soi de obscuritate acolo, e o anumită eroziune, sunetul vaselor - nu e balcanic, e undeva între balcanic și Europa Centrală. O chestie care există în mii de bucătării, o vede tot românul în fiecare dimineață, trece pe lângă ea, dar nouă ni s-a părut că asta ar fi ceva interesant, ceva ce are identitate și ceva ce poate să fie pictat. Și trebuie pictat.”

Succesul internațional a venit tocmai datorită acestei autenticități. Artistul povestește cum primele sale lucrări inspirate de această «textură» au fascinat publicul din Los Angeles.

„Am pictat un interior tipic de bloc comunist și oamenii erau complet fascinați. Înseamnă că am reușit să prind atmosfera în sensul adevărat al cuvântului.”

Pentru Adrian Ghenie, pictura nu este doar reprezentare, ci “o traducere”, afirmă el, descriind modul în care încearcă să transpună în culoare și formă senzațiile și atmosfera unui loc. Așa cum în operele lui Degas sau Van Gogh simțim Parisul sau sudul Franței, Adrian Ghenie aspiră ca publicul să perceapă textura României prin lucrările sale.

„E o chestie fantastică să înțelegi textura spațiului în care te-ai format.”

Pictura este pentru Adrian Ghenie și un teren de risc, o formă de a păstra umanul într-o lume obsedată de siguranță și predictibilitate. Această filosofie a riscului întruchipează procesul său de creație: o permanentă alternanță între construcție și distrugere.

„La început aruncam mult… Tăiam, modificam. Cel mai greu e să pictezi pe o pânză albă.”

Strategia lui de a rupe blocajul pânzei albe este una instinctivă: pictează rapid ceva – orice – doar pentru a avea de unde începe. Această metodă, bazată pe întreruperi și reluări, a devenit parte esențială a stilului său.

„Preferam să pictez orice, ca apoi să am ce distruge. Din aceste acte de libertate ieșea mereu o suprafață cu o zonă interesantă.”

La aproape 50 de ani, artistul se află într-un moment de introspecție. Nu și-a făcut planuri grandioase pentru viitor, dar simte nevoia unei schimbări. Una dintre marile sale temeri este profesionalizarea excesivă, acea manieră de a lucra în care gesturile devin automate, lipsite de săngele viu al riscului.

„Mi-am promis că viața mea artistică nu va continua ca până acum. Are ceva plictisitor în ea. Există o profesionalizare care apare după ce faci orice, timp de 20 de ani și mă plictisește eu-ul ăsta profesional, trebuie ucis cât mai repede.”

Interviu realizat de Daria Ghiu în emisiunea Orașul vorbește, produsă de Gabriela Mitan Dulgheru și difuzată în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, la Radio România Cultural.