Repere spirituale: Părintele Dumitru Stăniloae - un reper al spiritualitații românești

Părintele Dumitru Stăniloae - un reper al spiritualitații românești

” Ființele create cu o existență mărginită, trebuind să răspundă iubirii lui Dumnezeu ca să se deschidă Lui, nu pot face aceasta decât treptat. Aceasta înseamnă creștere și efort.”
”În veci Dumnezeu nu va înceta să îndumnezeiască lumea.”
”Mărginirea noastră nu poate exista decât în sânul infinității divine”
Dumitru Stăniloae

Duminică, 30 septembrie 2018, de la ora 22,20, vă propunem câteva crâmpeie din viața și opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc 25 de ani pe 5 octombrie.Va fi alături de noi în studio Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Profesor.
Vom parcurge împreună simbolic traseul unei vieți exemplare, ce poate constitui pentru mulți dintre noi un model de jertfă, smerenie și iubire.
Cunoscut celor mai mulți dintre noi datorită volumelor sale de Dogmatică dar și datorită Filocaliei, pe care le-a tradus de-a lungul mai multor decenii printr-un efort extraordinar de curaj, perseverență și disciplină intelectuală, Părintele Dumitru Stăniloae ne oferă, un model de urmare a lui Hristos, atât de dificil de înțeles și mai ales atât de dificil de urmat în zilele noastre.

Nepotul Părintelui Profesor ne va ajuta să înțelegem acele trăsături sufletești care au făcut posibil un asemenea traseu spiritual:

Dumitru Stăniloae, bunicul meu

A scrie și a vorbi despre bunicul meu, Dumitru Stăniloae, este mai mult decât o datorie. Mai ales acum, când se împlinesc 25 de ani de la moartea lui. Nu sunt sigur că ”datorie” , este cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie tot ceea ce simt. Am avut șansa, desigur nemeritată, de a fi alături de el timp de 25 de ani. Pot să afirm că timpul pe care l-am petrecut împreună, a reprezentat pentru mine o veritabilă școală a vieții, în cel mai pozitiv înțeles al termenului. Astfel, chiar și termenul ”datorie” își schimbă semnificația, eu înțelegându-l cu totul altfel. Bunicul meu considera ca fiind de ”datoria” lui să scrie. Se așeza de dimineață la birou, nu pot să mi-l amintesc altfel, decât așa cum ședea el la birou și cum scria. Era poziția lui firească, viața lui, destinul lui. Mai tărziu, când am văzut pentru prima dată ”Gânditorul ”, statuia lui Rodin, m-am gândit în modul cel mai firesc la bunicul meu. Fiindcă el ,asemenea ”Gânditorului” stătea nemișcat. Aplecat asupra coalei de hârtie. Scria. Obișnuia să folosească un toc cu peniță. Ridica mâna de pe hârtie, înmuia penița în cerneală, apoi, din nou, auzeai cum penița scârțâia pe hîrtie. Da, mă gândeam, că ar putea să scrie mai departe, zile întregi, fără pauză, fără să-i fie sete sau foame. Așa că mă decideam să-l întrerup. Nu cu răutate, ci pentru că mi se părea neobișnuit felul cum putea el sta atâta timp fără să facă altceva decât să umple penița cu cerneală și să scrie mai departe. Eu nu puteam să stau locului. Mult mai tărziu , am aflat că sunt oameni care se supără teribil atunci când sunt deranjați. Și am fost foarte mirat de aceasta. Fiindcă bunicul meu nu părea să fie niciodată deranjat de mine. Când îi vorbeam, mai scria câteva secunde, pentru a termina fraza, și apoi îmi răspundea la orice întrebare. Mai mult , se oprea cu totul din scris, dacă eu, cu mintea mea de copil, îi propuneam să mergem în parc. Este o imagine clasică , aceea a bunicului cu nepotul pe o alee de parc. Și noi împlineam acest cliseu. Ne plimbam prin parc. Mai mult, ne întâlneam cu lume cunoscută, care ne punea aceiași întrebare : A, vă plimbați cu nepotul în parc?. La care bunicul , și eu împreună cu el, răspundem afirmativ. Eram în parc și era evident că ne plimbăm , ce mai puteam, oare, face în parc ? Mă nedumerea întrebarea oamenilor, chiar dacă bunicul îmi răspundea că trebuie să fim politicoși. Recapitulând, l-am oprit pe bunic din scris, mergeam să ne plimbăm în parc și eram amândoi politicoși. Când ne întorceam din parc, rămâneam mai departe politicioși . Fiindcă acum, în drum spre casă, eram întrebați dacă ne-am plimbat în parc. În felul acesta îmi dezvoltam aptitudinile sociale, fără a știi la vremea respectivă ce e aceea o aptitudine.
Ce timpuri! Bunicul se întorcea imediat la masa de scris, mereu, după orice plimbare în parc. Atunci am aflat motivul pentru care el scria și nu rămânea la taclare cu ceilalți vecini, ce-și petreceau ziua comod, așezați pe băncuța de lemn din fața bisericii. Mi-a spus că atunci când scrie uită de tot, că îi este bine și că vrea că toți oamenii să afle, citind, cum e să le fie bine. Am dedus că și aici e vorba tot de politețe, la fel cum răspunzi în parc când te plimbi că ,”da, suntem în parc și ne plimbăm”. Mai târziu, mult mai târziu , mi-am dat seama că poate să-mi fie bine de câte ori începeam să citesc paginile Filocaliei. Mi-era bine, un fel special de bine, nu acel bine când zici că uiți de toate necazurile. Citeam și necazurile deveneau suportabile. Mare lucru ! Mi-am dat seama ce înțelegea bunicul prin ”datorie”. Să-i ajute pe oameni să-și ducă grijile.
Iar acum, cred ca pot să zic că a avut un sentiment al datoriei frumos și demn, plin de sperață, de încredere în Dumnezeu și în acei părinți sfinți care ne-au dăruit textele filocalice. Parcul în care ne plimbam nu mai există de mult. Dar rămâne amintirea , cea a unui nepot care se plimba cu bunicul pe acolo și care credea că e de datoria lui să-l rupă pe bătrânul lui prieten din eternitatea scrisului. Sper ca el nu fi uitat ceva din ce trebuia scris din pricina mea. Dar, cumva, printre paginile cărților sale îmi apare zâmbetul lui. Iar ceea ce poate nu a fost scris, stă tipărită în acestă amintire de neclintit.
Dumitru Horia Ionescu

Modelele culturale și sociale care definesc societatea contemporană au atâta agresivitate și împrăștiere sufletească, încât pentru cei mai mulți dintre noi ” unirea minții cu a inimii” sunt doar noțiuni teoretice, dificil de înțeles sau de atins. Chiar parcurgerea paginilor scrise sau traduse de Părintele Profesor necesită o așezare interioară și o disciplină din ce în ce mai greu de dobândit. Pentru cei care se încumetă însă pe acest drum, câștigul este pe măsură: îndoială, suferință, lacrimi și mai apoi speranță și bucurie, pentru că opera și viața sa mărturisesc continuu despre dragostea lui Dumnezeu față de om, cu toate neputințele, suferințele, iuțimile, speranțele și bucuriile vieții.
Incercând să-i urmeze lui Grigore Palama, căutându-i urmele prin diverse biblioteci ale lumii, Părintele Dumitru Stăniloae a reușit să refacă mesajul acestuia pentru ca și noi, locuitorii unei lumi învolburate să putem să distingem treptat cărarea îngustă ce ne duce pe CALE.

Cu simplitate și răbdare infinită, cu jertfă și dragoste, depășind limitările timpului măsurat doar cu ceasul, putem învăța că:
” Destinația trupului este ca spiritul uman să lucreze prin el la transfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos, a întregii naturi.(...) Pilda și puterea aceasta ne-o dă Hristos.”

Daniela Rei Vișan