Festivalul Internaţional 'George Enescu' 2017. Interviu cu compozitorul Magnus Lindberg

Vineri, 8 septembrie, în cadrul seriei Muzica secolului XXI, Cvartetul Mercury interpretează şi o lucrare a compozitorului finlandez Magnus Lindberg

D-nule Lindberg, la Bucureşti veţi susţine o conferinţă cu titlul "Ars poetica", în care veţi vorbi despre ce presupune compunerea unui concert în zilele noastre. Vă veţi concentra pe Concertul pentru clarinet, un opus pe care l-aţi scris în urmă cu aproape 15 ani. Care vor fi ideile principale pe care le veţi atinge în discursul dvs.?

Desigur, forma de concert este una cu care am lucrat deja de ceva timp. Dintre genurile muzicale (simfonice, camerale etc.) concertul se înscrie într-o linie specială, având şi o istorie enormă, legată de marii compozitori din trecut. Voi vorbi despre lucruri generale: cum abordăm forma de concert astăzi, care este rolul dialogului dintre solist şi orchestră, cum percepi ideea de virtuozitate în părţile solistice, cât de adânc trebuie să mergi în inima unui instrument, cum tratezi orchestra ş.a.m.d. Cred, deci, că există numeroase subiecte de discuţie.

Împreună cu alţi creatori importanţi veţi discuta, apoi, pe marginea temei generale a Forumului Internaţional al Compozitorilor: "Echilibru şi Exces". Cum se regăsesc cele două concepte în creaţia dvs.?

Echilibrul - atâta vreme cât scrii pentru instrumente acustice şi pentru spaţii acustice - reprezintă una dintre marile provocări (cum faci ca instrumentele să se facă auzite?, cum scrii muzica în mod echilibrat?). Desigur există întotdeauna posibilitatea de a folosi amplificatori de sunet - un alt aspect interesant şi demn de discutat, legat de echilibru. Eu am folosit, în muzica mea, mijloace electronice, însă marea majoritate a opusurilor mele nu apelează la ele. Echilibrul este un factor foarte important, deoarece dacă scrii muzică pentru muzicieni şi pentru ascultători dar efectul nu este audibil, atunci nu mai are sens să scrii.

Şi ideea de exces? Eu, una, când mă gândesc la exces în muzica dvs. îmi vine în minte Kraft (piesă compusă pentru un grup de solişti şi orchestră simfonică între anii 1983 - 1985, o comandă a Festivalului de la Helsinki).

Da, Kraft e, desigur, excesivă! Întrebarea aici ar fi "Care este tipul de expresie pe care vrei să-l exprimi?" Cred, de exemplu, că atunci când Beethoven şi-a compus simfoniile, ele trebuie să fi părut extrem excentrice şi pline de exces, la acea vreme. Chiar şi astăzi au un mare impact asupra ta atunci când le asculţi bine cântate. Excesul poate însemna orice are înainte un "foarte" - foarte tare, foarte slab, foarte rapid sau foarte lent - cu condiţia să prezinţi muzica în aşa fel încât ascultătorul să o înţeleagă, să îi menţii viu interesul. Cred că acesta este cel mai periculos lucru pentru un compozitor astăzi - să ţii ascultătorul interesat. Dacă ascultătorul tău e plictisit e un semn rău, nu cred că menirea compozitorului este să plictisească oamenii. Ideea mea adevărată şi sinceră despre muzică este că ea trebuie să aibă puterea să fascineze ascultătorul.

Muzica dvs. are această capacitate extraordinară de a fi, pe de o parte, extrem de complexă (mă gândesc, de exemplu, la foarte sofisticatul dvs. sistem armonic), pe de altă parte foarte directă, aş spune chiar accesibilă în cel mai plăcut mod. E, deci, această calitate, ceva ce vă preocupă în mod conştient şi constant?

Da, cred că aşa ar trebui să stea lucrurile în general; pentru că dacă te gândeşti la o maşină modernă, toate sistemele şi motorul ei sunt foarte complicate, însă maşina merge ca unsă, te duce dintr-un loc în altul în condiţii bune. Aşa că sunt de părere că şi în muzică lucrurile pot fi foarte complexe ca expresie, în profunzime, însă dacă rezultatul sună şi el complex şi nu comunică - atunci există o problemă cu muzica respectivă. Ideea că înţelegi muzica este o chestiune de semantică, însă menţirea unui ascultător fascinat este vitală pentru muzică. Mare parte din vocabularul muzicii clasice a fost abandonat de compozitorii contemporani şi eu nu văd nici un motiv pentru care ei nu ar putea folosi în continuare aspecte ale muzicii tonale (sigur, într-un context şi fel diferit). Eu unul nu scriu muzică tonală, deşi nu mi-e teamă să folosesc acorduri, ce vin din muzica tonală. Pentru mine ceea ce contează este un amestec de expresie şi încercarea sinceră de a crea ceva ce are sens atât pentru ascultător, cât şi pentru interpret. Deci: muzica poate fi foarte complexă, însă eu nu vreau ca ea să şi sune complex. Cred că acesta este un aspect foarte important al creaţiei astăzi: oricât de complicat ar fi sistemul pe care compozitorul îl foloseşte, ar trebui să existe şi un nivel foarte direct al transmiterii mesajului către ascultător. E foarte important.

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu