Festivalul Internaţional George Enescu 2017. Interviu cu violoncelistul Gautier Capuçon

Faptul că publicul din România este atât de cald mă face să îmi doresc de fiecare dată să revin la Bucureşti, la Festivalul "Enescu"

Un veritabil ambasador al violoncelului în secolul XXI, acest muzician descris adesea și ca "sofisticat și dinamic, cu o remarcabilă suplețe a frazării" a împlinit la început de septembrie 36 de ani și consideră că trebuie deja să împărtășească și altora experiența sa. Gautier Capuçon revine la Festivalul "Enescu" într-un recital cameral, după ce - în ediția trecută - a interpretat alături de violonistul Renaud Capuçon, fratele său, Dublul concert de Brahms.

Abia aștept să revin în acest an, în septembrie. Am fost și acum doi dar și acum 4 ani când am cântat "Simfonia concertantă" de George Enescu în compania Orchestrei Simfonice din München, sub bagheta lui Semyon Bychkov; am fost foarte bucuros să cânt atunci - pentru prima oară - această lucrare. Din păcate nu am mai avut prilejul de a o interpreta după aceea. Am păstrat de atunci și amintirea publicului român minunat, atât de apropiat de muzică. Este de fiecare dată o mare bucurie să faci parte din acest festival.

Si de această dată veniți cu o lucrare enesciană...

Da. De această dată voi cânta prima Sonată pentru violoncel și pian de George Enescu. Este tot o premieră pentru mine și sunt foarte fericit să am ocazia de a cânta pentru prima dată această partitură chiar în cadrul festivalului.

Ați optat apoi pentru muzică franceză...

Da, este vorba despre Sonata de Debussy - ca o legătură simbolică după muzica lui Enescu, deoarece se știe că Enescu a fost așa de apropiat de Franța. Este un motiv în plus pentru care sunt atât de încântat să revin în acest festival; Sonata lui Debussy care este o piesă minunată - o sonată destul de scurtă , foarte... picturală - este de fapt povestea lui Pierrot jucându-se cu luna iar concertul se va încheia cu cea de a cincea Sonată de Beethoven, de fapt ultima sonată a sa pentru violoncel și pian, ce face parte din categoria ultimelor sale lucrări. Mă bucur să pezint la București și această partitură beethoveniană căci anul acesta am și înregistrat integrala Sonatelor lui Beethoven și a seriilor de Variațiuni împreună cu pianistul Frank Braley pentru casa de discuri Warner Classics. Cred că un asemenea program se leagă frumos cu cele trei sonate de Enescu, Debussy și Beethoven.

În cariera dumneavoastră camerală ați colaborat cu diferiți pianiști; simțiți nevoia unei consecvențe, a unei continuități într-un asemenea parteneriat cameral ?

Desigur că este foarte importantă o relație muzicală și de asemeni... amicală în domeniul cameral. Este vorba de o anume fidelitate, acea legătură care se construiește între două persoane. De exemplu, cu Frank Braley sunt în curând vreo 20 de ani de când cântăm împreună și am reușit să construim împreună o astfel de relație muzicală: am înregistrat deja mai multe discuri, după cum știți și pot spune că am avut cu adevărat șansa de a clădi împreună de-a lungul anilor o asemenea relație cu un partener privilegiat.

Este mai "convenabil" să vă lansați într-un repertoriu nou (așa cum este - de exemplu - și cazul sonatei enesciene) alături de un pianist care vă este un colaborator frecvent, în repertorii diferite ?

Desigur că îți este este mult mai ușor să înveți o lucrare nouă atunci când ai alături un partener pe care îl cunoști foarte bine; când cânți pentru prima dată în public o piesă recent inclusă în repertoriul tău te simți mult mai confortabil, ai mult mai multă încredere atunci când ai un asemenea partener muzical; este un context, mult mai liniștitor!

În ultima perioadă v-ați împărțit timpul între concerte, recitaluri, înregistrări dar și cu activitatea alături de tinerii violonceliști în cadrul Fundației "Louis Vuitton" sau participarea în importante jurii internaționale...

Da, căci a transmite mai departe ceva mi se pare foarte important; eu am avut șansa de a avea profesori și mari maeștri extraordinari care s-au ocupat de mine, am avut totodată și ocazii, șanse de a întâlni muzicieni fantastici și de a lucra înpreună cu ei și cred că este bine și firesc ca - la rândul meu - să transmit mai departe ceea ce eu am primit, experiența pe care am acumulat-o pe parcursul anilor. Nu de mult am fost în juriu la concursul "Regina Elisabeta" de la Bruxelles, unde a venit un număr impresionant de tineri violonceliști foarte talentați - generația de mâine! Vine așadar momentul în care și eu trebuie să transmit mai departe ceea ce mi s-a oferit de-a lungul ultimilor ani. Asta fac la clasa mea de violoncel în cadrul Fundației "Louis Vuitton" - este un proiect cu totul deosebit pe care l-am început acum trei ani, este un proiect la care țin enorm de mult. Actualmente chiar am ca elev la Fundație un tânăr violoncelist român foarte talentat: Cornelius Zirbo - iată așadar și un alt fel de legătură pe care o am în acest an cu România.

O întrebare banală: ce preferați între recitalul cameral și dialogul cu orchestra într-un opus concertant ?

Hm, este vorba despre ceva foarte diferit chiar dacă, de fapt, avem de a face tot cu Muzică! Desigur, în cadrul unui recital comunici prin muzică doar cu o persoană, cu acel pianist care este pe scenă împreună cu tine și într-un asemenea caz este vorba despre ceva mult mai intim, transformi (îmblânzești) acea scenă într-un spațiu pe care îl împarți cu o singură persoană. Când eşti solist al unui concert te afli alături de o orchestră întreagă, alături de un dirijor - raportul este diferit dar este vorba până la urmă tot despre un dialog, un dialog purtat prin muzică; percepția este alta dar până la urmă te afli tot într-o comunicare, într-un dialog pe care îl împărtășești, îl dorești în mod deosebit pe scenă.

Dar și cu publicul, așadar și dincolo de scenă!

Absolut! Este ceva foarte important și care funcționează în ambele sensuri. Eu simt nevoia de public căci dialogul trebuie să existe și cu publicul... Tu spui o poveste muzicală publicului dar ascultătorii sunt acolo, participă cu energia lor, cu auzul lor, cu atenția lor, cu participarea lor, momentul concertului este ceva ce trăim cu adevărat împreună, o experiență pe care categoric o împărtășim.

O experiență care se trăiește altfel pe diferite continente, în țări diferite...

Da, desigur. Fiecare țară, fiecare cultură are tipul său de public, maniera sa diferită de a comunica, de a-și manifesta bucuria, entuziasmul său la concerte... Faptul că publicul român este atât de cald mă face să îmi doresc de fiecare dată să revin la București, la Festivalul "Enescu". Se simte că muzica face parte din cultura românilor, este ceva ce se simte foarte puternic la concerte prin entuziasmul arătat căci apare evident că această artă - Muzica - face parte din cultura românească!

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu