Festivalul Internaţional 'George Enescu' 2017. Interviu cu violonistul Giuliano Carmignola

Giuliano Carmignola a fost prezent în dublă ipostază de violonist şi dirijor alături de Ansamblul Concerto Koln la Ateneul Român, în 7 septembrie, în cadrul seriei Concertele de la miezul nopţii.

Tatăl dumneavoastră, violonist, a descoperit că sunteţi atras de muzică. Pasiunea pentru şcoala de muzică veneţiană provine tot de atunci?

A început, într-adevăr, când eram foarte mic. Îl imitam pe tata cântând la vioară cu două bucăţi de lemn. Apoi, cam la 4 ani, a venit "befana", adică, în tradiţia veneţiană, o bătrână care zboară pe o mătură şi aduce daruri copiilor. Aceasta mi-a adus o mică vioară. Atunci s-a născut această mare dragoste pentru vioară. Apoi, şi pentru muzica italiană în special, pentru că tata reunise un grup de pasionaţi de muzică - un inginer, un medic, un arhitect, un avocat, care cântau la diferite instrumente. Îmi amintesc şi acum emoţiile trăite în Biserica Sf. Maria din Treviso, unde ei cântau, iar eu eram fascinat de atmosfera acelui frumos lăcaş şi de muzica lui Corelli, Albinoni, Vivaldi. Vă puteţi imagina impactul avut asupra mea. Aşa că alegerea mea de viaţă era deja făcută încă de copil.

Aţi studiat apoi la Conservatorul din Veneţia, iar profesorul dumneavoastră, Luigi Ferro, era solist al orchestrei numite chiar "Şcoala veneţiană". Apoi i-aţi urmat acestuia în postul de profesor şi aţi fost solist al ansamblului "Virtuozii din Roma". Care a fost rolul lui Luigi Ferro pentru dezvoltarea dumneavoastră artistică?

Trebuie să spun că, din păcate, mi-a fost profesor în ultimii ani ai vieţii. Nu e uşor să descriu ce a însemnat el pentru mine. A fost o figură foarte paternă, foarte amabilă, am fost ultimul său elev care a făcut o carieră. Căuta un muzician talentat, pe care să îl lase în locul lui. Revenind, aş spune că mi-a transmis gustul pentru bunul gust. Avea un instinct înnăscut pentru muzica italiană, pentru muzica lui Vivaldi, dar fără cunoştinţele şi informaţiile pe care le avem acum din tratate, era vorba de instinct şi de o mare sensibilitate. A avut un rol important în viaţa mea ca muzician şi om.

Care a fost un moment decisiv pentru cariera dumneavoastră? Poate Concursul Paganini de la Genova, în 1973, sau momentul când Claudio Abbado v-a spus: "Dar tu, cu talentul tău, ce mai cauţi în Treviso?"

Ştiţi într-adevăr totul! Concursul Paganini nu, atunci am fost premiat, dar nu câştigător. Nu eram un violonist făcut pentru concursuri. Însă întâlnirea cu Claudio Abbado da, în 1974, cu Orchestra Scala şi celebra frază pe care aţi spus-o. Dar eu nu aveam ambiţii pentru o carieră, eu voiam să stau în oraşul meu, să întemeiez o familie, să am copii, nu eram stimulat. Am avut şi o propunere de la marele violonist Franco Gulli, care preda la Bloomington, în S.U.A, apoi intervenise posibilitatea de a studia cu David Oistrach la Moscova, dar el s-a stins din păcate din viaţă în 1974. Oricum, ar fi fost dificil pentru mine să merg în Uniunea Sovietică în acea vreme, eram foarte închis în mediul meu, foarte catolic, un simplu tânăr din Treviso, iar cariera mea s-a dezvoltat târziu.

Care este filosofia dumneavoastră de interpretare a muzicii baroce? Din câte ştiu, aceasta s-a şi schimbat în timp.

Da, a existat o întâlnire decisivă pentru mine, cea cu ansamblul Sonatori della Gioiosa Marca. Mi-au deschis un nou orizont, eu cântam cu instinctul şi cunoştinţele mele, iar ei m-au stimulat mult în a mă apropia de tratatele epocii, de interpretările istorice, o lume care mi-era cam indiferentă. Iar fondatorul ansamblului, Andrea Marcon, crezând mult în mine, a fost foarte insistent în acest sens. El mi-a stârnit marea curiozitate de a aborda acest repertoriu prin conştientizare, prin informare. A fost o experienţă minunată. Apoi Andrea a fondat Orchestra Barocă Veneţiană, cu care am colaborat, am înregistrat pentru Sony, Deutsche Grammophon, şi mi-am început cariera. Târziu, pentru că astăzi tinerii pornesc în carieră la 15-20 de ani. Eu la 25 de ani eram vioara 1 în Orchestra Teatrului La Fenice din Veneţia, aveam câteva concerte, cântam şi muzică de cameră, dar nu mai mult. Iar după Andrea Marcon, violoncelistul Mario Brunello, câştigător al Concursului Ceaikovski, a fost un alt muzician şi prieten care m-a stimulat şi a crezut în talentul meu. Eu mereu am fost nesigur, plin de îndoieli, dar şi asta face parte din viaţa de artist, poate chiar în sens bun, pentru că te determină să mergi mai departe.

Nu este pentru prima dată când sunteţi invitat în Festivalul "George Enescu". Aveţi încă amintiri legate de acesta?

Amintiri minunate! Am cântat Vivaldi cu Orchestra Barocă Veneţiană la Ateneu, iar după concert, o doamnă a venit cu un CD pentru autograf, mi-a luat mâna într-a dânsei şi mi-a lăsat un rozariu cu imaginea Papei Ioan Paul al II-lea, spunându-mi: "Domnul să te apere". M-a impresionat mult şi îl port mereu cu mine. Publicul este minunat. Apoi, cu dirijorul Christian Badea, pe care îl cunosc din 1974, de la un curs cu violonistul Henryk Szeryng. El a urmărit evoluţia mea muzicală şi voia să înfiinţeze un grup de violonişti. Am avut câteva concerte în România, el dorea să creeze ceva, dar desigur că a întâmpinat dificultăţi din punct de vedere financiar şi nu numai, aşa ca proiectul s-a oprit. Aşadar, am amintiri minunate de aici!

Acum, la Bucureşti, în programul dumneavoastră se află Bach şi Vivaldi.

Da, Dublul Concert de Bach l-am imprimat la Köln acum câţiva ani, tot alături de Mayumi Hirasaki. Ea a studiat timp de un an cu mine la Lucerna şi mi s-a părut frumos să cântăm în această formulă. A primit apoi un post de profesor la Salzburg, este o violonistă foarte bună.

Acest Concert are un istoric lung în cadrul Festivalului Enescu, început chiar la prima ediţie, în 1958, când l-au interpretat Yehudi Menuhin şi David Oistrach. Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe maestrul Oistrach.

Ooo, ce interesant! Da, l-am cunoscut în 1974 la Concursul Ceaikovski, nu am ajuns în finală, dar exista posibilitatea de a intra la clasa lui, cu o bursă de studii. Mi s-a spus că va fi cu siguranţă un loc pentru mine, asta era în luna mai. Dar el s-a stins din viaţă în luna octombrie a acelui an, la Amsterdam.

Apoi, ciclul Anotimpurile de Vivaldi. Cred că a cânta lucrări atât de bine cunoscute este dificil. Ce părere aveţi?

Se poate face orice cu aceste Anotimpuri! Eu continui să fiu creativ cu orice ocazie. Iar întâlnirea cu ansamblul Concerto Köln este una frumoasă, care mi-a dat noi idei, culori, aşadar este mereu ceva de descoperit pentru mine. Am mereu stupoarea unui copil în faţa partiturilor şi încerc să găsesc de fiecare dată soluţii interpretative. Am cântat aceste concerte o viaţă întreagă, se împlinesc 25 de ani de când le-am înregistrat cu ansamblul Sonatori della Gioiosa Marca. Şi cred, aşa spune presa internaţională de fapt, că este o imprimare de referinţă. Dar merg înainte cu entuziasm şi dorinţă de a face şi a descoperi lucruri noi.

Ştiu că aveţi mai multe instrumente de care sunteţi legat afectiv. Este şi cazul celui cu care cântaţi acum la Bucureşti?

Da, e o vioară italiană cu care am realizat şi prima mea înregistrare cu Anotimpurile. Are o etichetă pe care scrie Carcassi, dar Charles Bear, un mare expert englez în domeniul viorilor, spune că nu este aşa. Totuşi, este un instrument de o calitate minunată, cu acestă vioară am început experienţele mele baroce.

În final, aş dori să schimbăm puţin registrul. Ştiu că vă place să ascultaţi "sonorităţile montane". Ce vă spun ele?

Aşa este, sunt foarte pasionat de munte - vara, iarna, cu skiuri, cu bicicleta, pe jos. Muntele e sursă de energie, de inspiraţie, de viaţă. Îmi amintesc o anecdotă cu un jurnalist japonez care m-a întrebat dacă găsesc inspiraţia pe timp de noapte, pe străduţele veneţiene. Nu, nu, am spus, nu merg pe acolo, pentru că miroase urât, nu îmi place aşa mult Veneţia. Eu merg în pădure, prin munţii mei, Dolomiţii, acolo găsesc inspiraţia. Aşadar, o sursă absolută de viaţă, necesară precum oxigenul, apa, hrana. Iar în final, vă spun că am devenit bunic al unei minunate fetiţe pe nume Linda. Am patru copii, deja mari, iar familia a fost mereu importantă pentru mine. Copiii sunt viitorul, îţi dau puterea de a merge înainte, cu toate preocupările şi problemele aferente, dar cu privirea îndreptată spre viitor.

Interviu realizat de Andreea Chiselev