Gabriela Adameșteanu despre romanul „Dimineață pierdută”: „Am vrut prima oară doar să introduc vorbirea autentică într-o perioadă când se scria sub presiunea limbii de lemn”

Unul dintre romanele emblematice ale literaturii române contemporane, „Dimineață pierdută” al Gabrielei Adameșteanu, va fi citit în întregime de autoare, în premieră absolută, la Radio România Cultural.

Radu Croitoru, managerul Radio România Cultural, a discutat cu scriitoarea Gabriela Adameșteanu despre propunerea de a citi integral „Dimineață pierdută”, despre tema și sursele de inspirație ale romanului, despre modul în care acesta a rezistat timpului, dar și despre autenticitatea limbajului.

Puteți să ascultați interviul aici:

Doamnă Gabriela Adameșteanu, cum ați primit propunerea Radio România Cultural de a citi „Dimineața pierdută”, integral, pentru ascultătorii noștri?

Am fost foarte bucuroasă, pe de o parte, pentru că știți, chiar dacă eu am beneficiat de magistralul spectacol făcut de Cătălina Buzoianu și de o pleiadă de actori extraordinari, totuși textul e altceva. Și dacă n-ar fi fost Cătălina cu scenariul ei, care a prins toate punctele nodale ale cărții, aș fi fost foarte reticentă, fiindcă teoretic aveam ideea sau prejudecata, nu știu, că un scriitor nu trebuie să-și lase textul masacrat de un spectacol. M-am bucurat foarte mult că ar fi textul meu integral și, odată cu bucuria, am simțit și o foarte mare îndoială că el va rezista la lectură. (Gabriela Adameșteanu)

El a rezistat timpului, n-are cum să nu reziste la lectură. A rezistat din 1984 până în zilele noastre. E puțin probabil să nu reziste la o lectură, mai ales a dumneavoastră. În ultimii doi ani de viață, după o insistență de cinci ani, doamna Tamara Buciuceanu mi-a acordat un interviu. Avea să se prăpădească la puține luni după acel interviu și mi-a mărturisit că din întreaga ei carieră, rolul pe care l-a jucat în „Dimineața pierdută” a Cătălinei Buzoianu este unul pe care și-l va aminti întotdeauna.

Să știți că dintre toate acele personaje puse în scenă de Cătălina, care toate erau minunate, singura pe care am recunoscut-o în interiorul meu, dar nu am spus până acum, da, ea era într-adevăr personajul meu. Ea era personajul meu, semăna extraordinar de bine.

Ați vorbit cu ea înainte, v-ați întâlnit, i-ați transmis ceva?

Nu, eu eram mută, stăteam într-un scaun, într-un stal și mă uitam și nu mă pricepeam, nici la teatru nu mersesem îndeajuns de mult ca să pot să am o părere și aveam foarte mult respect față de altă artă și eu am fost extraordinar de admirativă față de ce au făcut ei, față de conceptul spectacolului care, vedeți, nu o să puteți niciodată să vă dați seama ce însemna el în anul ‘86, într-o perioadă foarte întunecată era de o frumusețe extraordinară, era realmente magic și s-a simțit. Adică era o mare iubire pentru spectacolul acesta, a trecut și greu a picat la vizionare, dar a fost tras așa cu forceps-ul și el a a transmis de fapt cartea. Eu sunt conștientă.

Care a fost intenția pe care ați avut-o scriind această carte, la vremea aceea?

Am avut o intenție foarte modestă. Am vrut să fac o povestire, o povestire scurtă despre un singur personaj, care este Vica Delcă. Am vrut însă, prima oară doar să introduc vorbirea autentică într-o perioadă când se scria sub presiunea limbii de lemn. Era o limbă foarte corectă și în cărți, dar nu era neapărat limba normală pe care o vorbeam cu toții în viața de toate zilele. Și eu am vrut să introduc acest personaj care inițial pentru mine a fost doar pitoresc și așa a început cu prima scenă din „Dimineața pierdută”. Dar pentru că eram la începutul scrisului și nu aveam prea multă experiență, adică nu aveam mai deloc, n-am mai știut ce să fac cu ea și am lăsat-o și m-am întors după doi ani, iar când m-am întors și trăisem, să spun, niște traume și aveam deja ideea că vreau să scriu despre ce înseamnă să fii bătrân și sărac, aceasta a fost tema „Dimineții pierdute”, care pe urmă s-a complicat și a devenit ceva mult mai greu de transmis doar într-o frază. Aceasta a fost una din ideile cărții și ea s-a păstrat.

O temă complicată într-o perioadă foarte complicată.

O temă valabilă în toate limbile și în toate timpurile, aș spune, inclusiv acum, dar, firește, atunci cu atât mai grea. Și totuși aveam 35 de ani, o temă, să spun timpurie.

Empatică, Gabriela Adameșteanu?

Din asta a reieșit că da, dar nu întotdeauna reușesc să fiu, dar se pare că atunci am fost.

De ce credeți că a rezistat timpului „Dimineața pierdută”? Pentru că este în continuare unul dintre romanele de referință ale literaturii noastre contemporane.

Probabil autenticitatea. Eu cred că autenticitatea, pe urmă, sigur este și înaintând în carte și neavând repere tot timpul cartea s-a complicat pentru că eu aveam puțină experiență, ca să spun așa, într-un fel, eram un copil al comunismului, chiar dacă nu credeam în comunism, sau, în orice caz, ca toți oamenii de atunci care îl trăiau nu-l trăiau cu plăcere, eu fusesem crescută cu instituții comuniste, fără memoria istorică, aveam marea șansă că tatăl meu a fost profesor de istorie și un profesor de istorie pasionat și eu am crescut cu deschiderea spre istorie, dar tatăl mea a murit înainte ca eu să scriu această carte și deci o parte din istorie a trebuit să o descoper singură. Și fiindcă personajele mele aveau de două ori vârsta mea, erau cel puțin acelea cu care începe cartea, erau mai bătrâne, erau, să spunem că la vârsta mea de acum, eu a trebuit să merg înapoi, pentru că nu aveam niciun detaliu de viață cotidiană din interbelic. Nici nu-l trăisem, dar nici nu exista în jurul meu urma acelui timp care era un capitalism, așa cum exista atunci, dar eu trăiam în cu totul altă lume și așa s-a complicat cartea și așa am ajuns la Primul Război Mondial.

Gabriela Adameșteanu citește întreg romanul său, „Dimineață pierdută”, la Radio România Cultural