GREII MUZICII UȘOARE (1)

De ce muzică? Nu trebuie argumentat… genul având o dezvoltare temporală și cantitativă dublată mai mereu de calitate, aproape fără egal între concretizările Euterpei.

Totuși, de ce ușoară? Sintagma s-a încetățenit fără explicații anume și fără relații cu titulaturile dobândite în alte culturi; la francezi, piesele de factură clasică se numesc chansonette; celelalte creații afiliate divertismentului fiind numite musique de variété. În perimetrul anglo – saxon este uzitat termennul pop, ori, pentru factura clasică, diferită de rock – song. O posibilă explicație, la noi, ar putea fi diferența între demersul construirii unei simfonii, de pildă, și cel al unei piese de trei-patru minute. Se știe: în Societatea compozitorilor români, precursoare a Uniunii de astăzi, creatorii de ”ușor ” au intrat mai târziu, după examene minuțioase. Dar, oare ușor este să transmiți idei, sentimente, să determini feed-back din partea ascultătorilor doar în câteva minute? Deocamdată, întrebarea rămâne retorică…

Ceea ce pot afirma cu certitudine, este faptul potrivit căruia, trei proeminențe, emblematice ale muzicii academice, au scris muzică ușoară, presărate cu evergreen-uri: Richard Oschanitzky, Adrian Enescu, Sabin Păutza. Așadar, nu în parcursuri sonore se ”duelează” genurile muzicale, ci în densitatea expresiei, a comunicării, a duratei peste timp.

Muzica noastră ușoară s-a constituit, asemeni multor ramuri artistice, în principal, pe filieră franceză, susținută fiind pe parcursul evoluției, de creativitatea folclorului național și evident a corifeilor acestuia.

MICUL PARIS

Sintagma, o mângâiere pe orgoliul bucureșteanului, are și o variantă: Parisul orientului. O folosea compozitorul Ion Vasilescu. Nu sunt simple figuri de stil. Fapte concrete au generat-o: mai la-ndemână sunt cele din urbanistică, din arhitectură; de la Palatul Poștelor (1894), Palatul Băncii Naționale (1880), Palatul de Justiție ( 1890-1898), desigur, la Arcul de triumf construit (din marmoră de Rușchița și inaugurat în 1932), pe modelul celui din Paris, numeroasele palate particulare, ce sugerează renașterea franceză, stilul grandios, rafinat, dar și piețele rotunde sau trapezoidale, cu străzi care pornesc radial și câte altele…

Dar, mult mai important, mai ales pentru ambianța pe care doresc a o aborda aici, este inepuizabila poftă de viață, deschiderea către bucuria petrecerii, a parcurgerii timpului în relaxare, alături de prieteni ori singuri, în compania muzicii, a teatrului determinată de ACTUL CULTURAL, indiferent de valoarea lui. Comune celor două capitale europene, demonstrate prin existența de durată sau efemeră a zecilor (sutelor?) de localuri (boîte) de toate felurile, pentru toate gusturile, găzduind talente uneori perene, aducătoare de mulțumire, oferind evadarea din cotidian, dar și vedete care vor influența culturile lumii. Așadar, arta divertismentului își are, la noi, și ea, pornirea – la început mimetică, tot din meridianul francez…

Cântecul și-a început drumul în… stradă: pe vremea trubadurilor francezi – 400 la începuturi cu peste 2600 de creații consemnate în secole îndepărtate, la ”întrecere” cu folclorul; spectacole în aer liber, cu acrobație, dans, jonglerii, tot felul de jocuri cu participarea spectatorilor, scenete, având drept corolar înveselirea audienței, au cunoscut apoi găzduiri la curțile regilor, cu timpul în instituții (teatre), cabaret, Revistă ș.a. Apoi pe marile scene ale mapamondului. Modele existau din plin, de la cele numite Cafenele cu muzică (1770), proliferând în sute (poate mii de localuri) – Frascati, Ba-ta-clan, Alcazar ș.a., unde se consumau băuturi alcoolice, se fuma, erau vizionate spectacole în care primau dansurile de epocă, evoluau șansonetiști; nu au rezistat în mare parte music-hall-urilor dar mai ales cinematografului, nici Revistei. Eldorado a fost primul spațiu în care s-a inaugurat o scenă pe care evoluau artiștii – o platformă în mijlocul meselor. Mai existau cele numite Boîte a musique, tip de cabaret artistic, fondat în 1896, prezentând poeme și cântece. Iată nume care au rezistat timpului: Bobino (1880) – găzduindu-i pe Fernandel (1929), Edith Piaf (1929), Jacques Brel, Barbara, Juliette Greco, Yves Montand (până în 1967), Moulin Rouge (1889), unde s-a perpetuat tradiția revistelor fastuoase, a French-cancan-ului, Chat-Noir (fondat în 1881, devenit cabaret), Folies Bergère (1868) – primul teatru de revistă deschis la Paris; aici au strălucit Mistinguette, Maurice Chevalier, J. Baker, Fernandel, chiar și Charlie Chaplin, au fost montate celebre spectacole feerice; aici s-a lansat ”moda” titlurilor care să cuprindă cuvântul, obligatoriu – Folies. Preluată, mai târziu și în practica denumirilor spectacolelor de la sala bucureșteană Boema. Și câte multe altele…

Divertismentul în țările române

Preluând de asemenea modelul de import, la curțile domnitorilor ori la cele boierești aveau loc tot felul de ”serbări” menite a înviora și desfăta audiențele, la rândul lor de o componență fără specific: variată și mai ales colorată: de la înalți oaspeți, la cei ce alcătuiau procesiuni cu specific religios, alaiuri, ceremonii de pomenire la marile aniversări religioase, baluri ș.a. Chiar din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1712), sunt păstrate printre documentele vistieriei domnești, evidențele plăților pentru astfel de spectacole. Li se adăugau cele din târguri, bâlciuri, ale bresleleor, nunțile, botezurile – prilejuri de bucurii și petrecere. Ca și ale numeroaselor trupe ambulante care – spre sfârșitul sec. 18, împânzeau teritoriul nostru.

Cu timpul s-a acreditat și o nouă profesie: muzicantul solo acompaniindu-se la un instrument – de regulă chitara, interpretându-și creațiile proprii – muzică și text.

Începând de prin secolul 18, ANTON PANN (1897-1854) era unul dintre depozitarii cântecului numit ”de lume”, al muzicii lăutărești, genuri care au vegheat fără întrerupere viața boemă a Bucureștilor. A avut o viguroasă creativitate și flerul înnoirii manierelor de exprimare, altele decât cele strict folclorice. Numit de Mihai Eminescu ”finul Pepelei, cel isteț, ca un proverb”, a sezizat dorința de diversificare sonoră manifestată de public, privind ethos-ul sunetelor cu care se împodobea viața; un rol important a avut și aroma melodiilor venite din occident, pe filiera muzicii de operă, operetă, a paginilor clasice de mare popularitate. Anton Pann a adunat în colecția Spitalul amorului sau Cântătorul dorului (editate pe la 1850 – 220 de texte, 169 de cântece), clădite aproape exclusiv pe melodia dominată de melancolii, de imagini ale iubirilor, multe neîmplinite, dar neocolind nici ritmul vioi, potrivit dansului, petrecerii. Le cunoaștem pe cele numite Bordeiaș, bordei, bordei sau Până când nu te iubeam. Împletirea filonului țărănesc, a inflexiunior orientale – turcești, grecești, răspund perfect notației creatorului lor:

De la lume adunate

Și iarăși la lume date.

Nu a cules doar; a și trasnscris muzical, melodiile.

La câteva sute de paşi de biserica Lucaci, pe strada cu acelaşi nume, se mai păstra încă spre finele deceniului patru un așezământ simplu; cu cinci ferestre mari. Avea un singur cat, pe stânga aproape de intersecţia cu strada Labirint şi o curte mare, părând pustie, loc viran pentru joaca micuţilor din cartier. O scară interioară din lemn masiv ducea sus spre două odăiţe, unde se aflau camera de lucru şi biblioteca artistului. În zidul drept încă dăinuia un dulap spaţios, având rafuri masive, bătrâneşti în croială. Plăcută mult e sfiala de sine, acea stare puţin întîlnită la scriitorii de duzină şi care dă artistului ceea ce se cheamă modestie, o sinceră şi cinstită modestie, şi-l împiedică la înfumurare. ”Dacă-i căutăm noduri în papură lui Pann îi găsim câte poftim dar valoarea sâmburelui le face insignifiante” (Arghezi)

A trăit doar 60 de ani. Pe mormântul lui din curtea bisericii Lucaci, se citea o strofă incizată în piatră:

Aici s-a mutat cu jale

În cel mai din urmă an

Cel care în cărţile sale

Se citeşte Anton Pann

Nu i-a displăcut viața de petrecere; cânta adesea însoțit de lăutari sau acompaniindu-se singur cu chitara sau cobza. Autodidact, a fost scriitor, poet, tipograf, editor, adaptat perfect gustului contemporanilor săi. Și-a petrecut timpul și în strană.

Despre locurile în care se desfășurau mai ales petrecerile, data viitoare…

A dvs. Daniela Caraman Fotea