Maria Balabaș: ”Caracterul dual în percepția asupra feminității și a propriei identități nu m-a părăsit niciodată.”

Nu mi-a fost neapărat ușor să mă identific cu ideea de femeie. Nici cu cea primită din educația de acasă – o combinație între încercări moderniste și un tradiționalism destul de accentuat, nici cu cine am devenit eu pe parcursul timpului – o combinație între o femeie de carieră și una care vrea să-și trăiască și viața conform unor direcții nu neapărat clare sau raționale. Le admir pe femeile care pot găsi mereu o balanță între toate elementele vieții lor, trăind într-o stare de împlinire mai accentuată decât senzația că deciziile nu sunt mereu consistente, motivate, suficient de progresiste sau suficient de sufletiste.

Crescută la umbra literaturii eroice aproape exclusiv masculine, mi-a luat mult timp să cresc în mine gândul că, dacă eu mă consider talentată, dacă cred că am ceva de spus, ar fi bine să înțeleg creația, parcursul, căutarea și forma de expresie a altor femei, nu să desconsider și să mă desconsider implicit. În familia mea, însă, femeile, chiar dacă uneori nu și-au putut reconcilia contrariile de caracter, au avut toate o putere anume, așa că, pe parcursul vieții m-am educat mai mult înspre înțelegerea voinței și caracterului feminin nu ca alternativă la puterea masculină ci ca existență în sine, personală. O privire complet distinctă asupra existenței.

Nu m-am împăcat mereu cu femeile... Când eram adolescentă căutam mai degrabă prieteni băieți și am rupt tiparul acesta datorită unei fete anume care mi-e prietenă și astăzi, datorită ei am crescut sentimentul de prietenie, ca relație a unei înțelegeri și încrederi greu de explicat, dincolo de schemele de cauză și efect, dincolo de distanțe. Ulterior, când mizele profesionale și personale au devenit mai mari, mai reale, prietene femei mi-au trădat încrederea... eu, la rându-mi, nu am jucat corect. Mi-a fost dificil să mă împac cu mine, mi-a fost dificil să mă împac cu ele.

Până la urmă, „Svetlana a spus: Venerația cu care scrii despre mine ca despre o soră nemiloasă nu o consolează în nici un fel pe mama care plânge între rândurile poemului tău.” Am citat din Trado de Svetlana Cârstean și Athena Farokhzad.

Și tot așa. Caracterul dual în percepția asupra feminității și a propriei identități nu m-a părăsit niciodată. Poate suntem multe într-o situație similară. Sunt când foarte încrezătoare în forțele proprii, când în căutarea unui sprijin care să mă salveze din propria ”feminitate”. Sunt și femeia puternică, și cea care plânge dintr-un cuvânt aruncat aiurea. Sunt independentă financiar, dar dependentă de un centru pe care mi l-am dorit, de o familie. Cred că cel mai bun sfat pe care l-am primit pentru educația băiatului meu a fost ”crește-l să devină un soț bun.” Sunt, până la urmă, chiar produsul confuziilor și schimbărilor sociale, de limbaj și de mentalitate profunde care au marcat cei 40 de ani ai mei.

În prezent, îmi dau seama că viața femeilor din jurul meu nu e ușoară. Sunt caractere mult mai puternice ca mine, luptându-se pentru recunoaștere, decență financiară, pentru menținerea familiilor lor, pentru sănătatea lor. N-am fost mai conștientă ca acum cât de multă energie necesită luptele acestea, cât de grele sunt. În Iran, în 2023, fetele sunt otrăvite pentru a nu merge la școală... În România, o fată ca Andreea din satul unde locuim noi, de o inteligență și o imaginație extraordinare, nu va avea parte de mai mult decât de școala comunei. Luptele acestea nu se opresc, din păcate...

Tot ce pot face astăzi, este să dedic Bolero-ul lui Ravel energiei feminine, prezențelor feminine din viața mea, din viața voastră, luptătoarelor, visătoarelor, mamelor, bunicilor, mamelor adoptive, iubitelor, artistelor, fetelor din sate, elevelor din Iran, prietenelor, femeilor care învață și înțeleg continuu, zi de zi, cum să trăiască feminitatea, câte sensuri poate aduna această existență, îmbogățind viața însăși.