REConCHILLiant:Daniela Rei Vișan în dialog cu Stelian Tănase la Radio România Cultural

Sâmbătă 23 mai 2020 de la ora 14,30 vom difuza cea
de a doua parte a interviului realizat cu Stelian Tănase. Volumul ” Sunt un
copil al Războiului Rece” apărut în această primăvară la Editura Corint a fost
punctul de plecare al dialogului nostru. După cum sublinia și autorul ” Această carte nu este o
istorie a Războiului Rece. Și nici un volum de memorii.”

Construcția
volumului îmbină mai multe tehnici
scriitoricești. Miza reală a acestei
lucrări ar putea fi descrisă ca un joc de oglinzi, în continuă mișcare și
schimbare, în funcție de amintirile fiecărui cititor , dar și de
raportarea la evenimentele care se
rostogolesc peste noi. O parte din instrumentarul folosit de Stelian Tănase
pentru descrierea acelei perioade ar putea fi utilizat și astăzi. Imaginea
creionată s-ar putea să-i surprindă pe mulți. Mentalitățile societații contemporane
sunt studiate pretutindeni în lume
printr-un recurs la istorie. Modul în
care se reflectă anumite evenimente în mentalul colectiv reprezintă cheia înțelegerii multor tipare comportamentale . Ceea ce credem
că s-a încheiat definitiv își mai aruncă
umbra asupra zilei de azi. Cu trecerea timpului buclele istoriei se reapropie;
conflicte grele ale vremurilor actuale pot fi înțelese mai bine cercetând și
interpretând corect aceste oglindiri ale ”marilor” evenimente în viața de zi cu
zi a oamenilor.

Volumul ” Sunt un copil al Războiului Rece ”
reușește să surprindă o perioadă istorică dificilă în care tensiunile dintre
comunism și occident au mutilat destinele
multor oameni.

Conflictul ideologic între URSS și Vest și-a pus
amprenta asupra celor mai mici detalii ale vieții zilnice, dar mai ales asupra
corpusului social; de la obiectele umile ale traiului obișnuit până la desfășurările armate sau
competiția tehnologică, totul era interpretat în această cheie. Ca și astăzi.
Jucătorii s-au mai schimbat pe alocuri.

” La începutul anilor 60, într-un discurs, J.F.
Kennedy ceruse ca până la finele deceniului SUA să trimită un om pe Lună. Era o
mare provocare… Puțini au crezut că este și posibil. Discursul avea drept scop
diminuarea șocului produs de avansul sovietic. Trebuia înlăturată panica americanilor în privința
superiorității atomice și balistice a URSS. Lumea urmărea cu sufletul la gură
cursa pentru supremație. Cine se va impune? Orice lansare-de la Cap Canaveral
sau Baikonur – a unui satelit în spațiu se bucura de o enormă publicitate. În acest context fierbinte îmi amintesc șocul
produs de trimiterea primului om în Cosmos- sovieticul Iuri Gagarin, la 12
aprilie 1961. SUA păreau KO. Kennedy avea de ce să țină acel discurs. Lumea nu
credea că SUA mai pot ajunge din urmă URSS și bolșevicii câștigaseră partida.
Era clar că rușii vor ajunge primii pe lună. La Bariera Vergului toți copiii știau asta. Așa ni se
spunea la școală, auzeam la radio, vedeam la televizor, așa scria în ziare.

În toamnă la prima ședință UTC din septembrie s-a
discutat chestiunea. Era la ordinea zilei pentru că defetismul pătrunsese adânc
în rândurile noastre, ne-a spus un delegat de la o organizație de sector,
parașutat printre noi la ședință. Insul
ne-a lămurit repede că superioritatea URSS rămăsese intactă. Era numai o iluzie
scornită de propaganda occidental că SUA
au devansat URSS. Ne prevenea să nu cădem victime capcanelor puse de Radio
Europa Liberă și Vocea Americii. NU le mai ascultați, sunt niște mizerii. A mai zis: SUA se zbat într-o criză economică
fără precedent.Până la sfârșitul secolului, SUA se vor prăbuși. Deja se
înregistrează proteste uriașe în marile orașe. Bătălia pentru drepturile civile
e în toi. Negrii sunt discriminați. Șomajul face ravagii. Poliția intervine cu
violență pretutindeni între Atlantic și Pacific. Nu mai zic de războiul din
Vietnam.Etc. Așa zicea.

Spre mirarea noastră, SUA au reușit să recupereze
decalajul care le separau de URSS. La 20 iulie 1969, Neil Armstrong a coborât
pe Lună. Un pas mic pentru om, un salt
uriaș pentru omenire. Eram contrariați, discuțiile pe acest subiect țineau
non-stop. Luna trebuia să fie un teritoriu liber de exploatare, aici primii
coloniști vor construi o societate fără clase. Ideologia în care fuseserăm
educați primea o lovitură devastatoare. Cine să-și imagineze că URSS va suferi
o înfrângere de asemenea proporții? Să
ne îndoim de întâietatea comunismului și de viitorul lui? (…)

După câțiva ani, eram student, am aflat că acel șef
utecist convins de binefacerile comunismului o zbughise în Occident și nu se oprise
până la New York. A fost primul dintre cunoscuții mei care a defectat. S-a spus
că s-a dus să dea câteva lovitruri imperialismului și se întoarce. Dacă nu
moare eroic sub un drapel roșu.”

Sunt descrise în volum și momente ceva mai
controversate din istoria României, dar nu numai. Amintirile prind în țesătura
lor o întreagă epocă. Asfel așezate încep să reverbereze, să scoată la iveală
nuanțe neglijate :

” am schimbat
impresii despre moartea lui Dej. Într-o seară târziu, pe întuneric, ciulind
urechile ca nu cumva să apară pedagoaga. În seara următoare a fost la fel.(…)
Am vorbit până când lumina a albit lucarnele. Da, Dej murise. Ce se va întâmpla
cu noi, cu părinții? Ce va fi?

Kremlinul căuta un înlocuitor pentru Dej ca să scape
de un vasal indisciplinat. Intrigile înlocuirii lui Hrușciov cu Brejnev(
octombrie 1964) îi ținuseră pe sovietici ocupați. În ianuarie , Dej participase
la Varșovia la o întrunire cu șefii statelor comuniste din Europa. S-a spus că
fusese iradiat, iar cancerul lui galopant își avea aici cauza. Altă versiune
susține că iradierea lui Dej a început mai devreme. O piatră misterioasă
primită cadou, care se afla pe biroul lui Dej , era o bucată de uraniu. Era
expus câteva ore pe zi iradierii. Mai mulți colaboratori ai lui Dej au murit de
cancer în perioada următoare.Coincidență? O altă versiune susținea că boala
fatală s-a declanșat mai devreme cu un an, dar cei rămași fideli Moscovei din
anturajul lui nu au luat măsurile necesare pentru a-l îngriji.Mai mult, au fost
chemați doctori sovietici.I-au administrat un tratament nepotrivit care i-au
grăbit moartea. Orașul se umpluse de zvonuri, toate imaginate de frică.
Ajungeau până la marginea orașului, la Gara de Est.Timpul făcea un salt în
gol.”

Atunci- ca și acum, fiecare încerca să se salveze, să-și
creeze un adăpost în care apăsarea
comunismului să pară mai ușor de îndurat. Bestialitățile petrecute în
închisori, cu mai puțin de un deceniu înainte
cutremurau zilele și nopțile a
mii de familii. Mulți dintre ei nu îndrăzneau să povestească prin ce au
trecut nici măcar celor apropiați. Durerea
și spaima au însoțit ani și ani gândul și sufletul multor români. Supraviețuirea
prin cultură , lectură, muzică, film a devenit pentru mulți singura modalitate
de a se apăra:

” Am multe amintiri despre Cinematecă și filmele
văzute atunci.( Fellini, Truffaut, Godard, Kurosawa, Tarkovsky, Wayda). Îmi
amintesc mai ales atmosfera. Holul îngust , lumea care aștepta răbdătoare.
Alcătuiam o sectă, ne cunoșteam și recunoșteam din priviri, ne salutam fără să
ne cunoaștem identitatea. Făceam parte din gașca drogaților de film. Filmul era
un refugiu., ținea loc de psihiatru și biserică.Eram ca niște halucinați- ne
scufundam frecvent într-o
meta-realitate.Îmi amintesc bine sala căzând în întuneric.Filmele erau
alb-negru. Îmi amintesc și vocea care traducea în cască.Cinemateca și filmele care rulau acolo erau o fereastră. După
un timp se aprindeau luminile și ieșeam în stradă. Nimeream peste lumea
posomorâtă a acelor ani extrem de cenușii. Visarea se terminase. Mă târam spre
un autobuz care mă ducea la marginea orașului, unde locuiam. Încercam în acea
lungă traversare să mențin cât mai mult timp emoția din sala de cinema.”

După cum am mai menționat deja, volumul lui Stelian Tănase este o provocare; amintiri și pagini de istorie, povești de viață, dar mai ales o nerostită întrebare pentru noi, cei de azi : din ce este țesută viața noastră ? Ce gânduri, ce cuvinte, ce imagini, ce evenimente, ne împletesc destinele fără să ne dăm seama?