REPERE SPIRITUALE: Mănăstirea Râmeţ – „catedrala Apusenilor”, izvor al credinţei strămoşeşti

Motto: „Tocmai în valea în care te cobori prin pietriș sub această întreită cunună sălbatică, vechea mânăstioară vorbește despre un lung trecut de sărăcie și primejdie” – Nicolae Iorga, 1906

La circa 12 km vest de Aiud, 17 km nord-vest de Teiuș și 36 km nord-vest de Alba Iulia, în comuna Râmeț, judeţul Alba, în valea îngustă și stâncoasă săpată de apa Geoagiului (dacica Germisara) în Munții Trascăului, se află Mănăstirea Râmeţ, o străveche vatră de rugăciune şi cultură, ridicată cu dragoste de Dumnezeu şi jertfă, un lăcaş apărat de sute de ani de credinţa celor ce-şi duc zilele aici.

Mănăstirea, dominată de pereți de calcar ce se ridică de o parte și de alta a văii Mogoșului, este considerată prima şi cea mai organizată mănăstire din Munţii Apuseni, care a dăinuit până în zilele noastre, şi ascunde în zidurile sale firave neştiute taine şi legende. Biserica situată în locul numit „Valea Mănăstirii”, cu hramul Izvorul Tămăduirii, mai este denumită şi ”Grădina raiului din Apuseni”, având nu numai un rol religios, național, ci şi un deosebit rol de instruire și cultural.

Prima atestare documentară a bisericii vechi a mănăstirii este din secolul al XIV-lea, ea fiind identificată după inscripţia, datată 2 iulie 1377, în limba slavonă, descoperită în anul 1966 pe al treilea strat de pictură al vechiului lăcaş de cult: „Am scris eu păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihu, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”.

Vechea biserică a Mănăstirii Râmeţ a fost ridicată de călugării Ghenadie şi Romulus, în anul 1375, pentru a-i găzdui pe eremiţii care trăiau în peşterile munţilor din jur, toponimul Râmeţ derivând din eremit (pustnic), ducând la concluzia că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici. Potrivit cercetărilor istorice, aici exista o vatră monahală încă mai veche, din secolul al XIII-lea, din jurul anului 1214.

În anul 1506, mănăstirea a intrat sub ocrotiorea domnitorului Radu Vodă al Ţării Româneşti, care a primit de la regele Vladislav moşia de la Stremţ din ţinutul Râmeţilor, ea beneficiind de îngrijirea familiilor boiereşti care aveau în proprietate domeniul.

Pe parcursul anilor, mănăstirea şi biserica s-au mai aflat sub protecţia lui Matei Corvin, ca şi a lui Mihai Viteazul, cel care a refăcut-o, fiind unul dintre puţinele lăcaşe de cult care au rămas ortodoxe în secolul al XVIII-lea, până la cele două distrugeri ale ei, cunoscute în perioada frământată de lupte ale românilor transilvăneni pentru apărarea ortodoxiei.

Prima dată, mănăstirea a fost atacată cu tunurile de către generalul Bukow, moment consemnat într-un limbaj profetic de unul dintre călugări: „scris-am eu Silvestru monahu cînd au stricat necredincioşii mănăstirea de la Rîmet şi cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sîmbata spre pieirea loru”.

În anul 1785, după încercări de refacere a bisericii, aceasta este din nou distrusă, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, însă în anul 1792, biserica avea să fie refăcută.

Începând cu acel an, până în 1940, viaţa monahală a mănăstirii a fost întreruptă.

Mănăstirea s-a redeschis în anul 1940, devenind obşte de călugări, iar în 1955 sinodul hotărăşte transformarea ei în mănăstire de maici, care au păstrat cu sfinţenie rânduiala monahală.

În anul 1959, lăcaşul este desfiinţat de autorităţile comuniste, fiind interzise slujbele, iar maicile au fost alungate, însă în anul 1962, acestea revin în mănăstire, sub „acoperirea” unei secţii de covoare, care funcţionează şi în prezent, pentru ca în anul 1969 aşezământul să-şi recapete statutul oficial.

În toată această perioadă, Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele maicilor, astfel că acestea au fost sprijinite de părintele duhovnic Dometie Manolache, care a trudit pentru a-şi îndeplini sfintele rosturi, au muncit pentru a schimba faţa mănăstirii, au fost renovate clădirile vechi, au fost construite altele noi.

Construcţia reprezintă o etapă evoluată a arhitecturii românești în Transilvania în care este sesizabilă tendința de înlocuire a stilului gotic și de adaptare a exigențelor cultului ortodox.

Biserica Veche este construită din piatră, în formă de navă dreptunghiulară, cu o boltă cilindrică, iar în partea de apus are o tindă deasupra căreia se înalţă un turn masiv. Monumentul, restaurat ultima dată în anii 1987-1989, păstrează fragmentar  mai multe straturi de pictură de valori artistice diferite, primul strat fiind realizat în jurul anului 1300.

Al doilea strat de pictură, de o mare valoare, atât documentară cât și artistică, poate fi datat cu precizie, aşa cum aminteam, datorită inscripției de pe coloana din dreapta a bisericii unde putem citi atât anul 1376, cât și numele meșterului, Mihu de la Crișul Alb, și cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al mănăstirii și primul Arhiepiscop român-ortodox  din Transilvania. Pictura lui Mihu se detașează prin măiestria desenului, simțul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia și frumusețea grafiei.

Un alt strat de pictură de factură post-brâncovenească, datează din anul 1749, având, de asemenea, o certă valoare artistică.

Puţini ştiu că biserica veche s-a aflat într-o stare de degradare avansată, fiind salvată în anul 1988, în urma unui complicat proces de ridicare a construcţiei.

Astfel, episcopul Emilian a văzut la Mănăstirea Schitul Maicilor din Bucureşti, prima lucrare de translare a unei clădiri, o construcţie ce cântărea 750 de tone şi pentru a fi adusă în locul stabilit a fost nevoie de 5 mişcări pe o suprafaţă de 245 de metri şi o ridicare de la pământ de 1,6 metri.

La Râmeţ, râul Geoagiu a adus aluviuni, apa se infiltra în biserică şi orice încercare de a scăpa de infiltraţii a fost sortită eşecului, după ce aici, rând pe rând, au venit echipe de specialişti, fără a găsi soluţii.

La 8 august 1988, o echipă condusă de dr. ing. Eugeniu Iordăchescu a demarat un proces ambiţios, în urma căruia vechea biserică a fost înălţată cu 2,08 metri. S-a folosit o tehnică prin care s-a urmărit mereu păstrarea orizontalităţii, iar pe conturul bisericii au fost montate aparate maister, care semnalau orice înclinare a edificiului. Lăcaşul de cult a fost ridicat manual, folosindu-se 24 de prese – 12 active şi alte 12 pasive, cu un pas de 10 cm.

Interesant este faptul că în timpul lucrărilor la fundaţia bisericii s-au găsit 20 de schelete, ce au fost duse la Institutul de Antropologie de la Iaşi, experţii stabilind că o parte din acestea datează din secolul XI, iar celelalte din secolul XVII, fiind rămăşiţele unor bărbaţi ce nu au trăit mai mult de 50-60 de ani şi care erau lacto-vegetarieni. Tocmai de aici se trage concluzia că e posibil ca aici să fi fost un centru monahal puternic, înainte de anul 1377.

Vechea biserică are şi un subsol, cu o înăţime de 1,60-1,70, ce poate fi pus în valoare, însă amenajarea sa a fost mereu dificilă din cauza înălţimii încăperii.

Biserica nouă are ca hramuri Adormirea Maicii Domnului și Sfinţii Apostoli Petru și Pavel, fiind construită din zid, în formă de cruce, în anii 1982-1986, cu ajutorul mai multor ctitori, a credincioșilor și cu osteneala soborului mănăstirii.

Construcţia, de dimensiuni monumentale, este împărţită în altar, naos și pronaos, cu un pridvor deschis, susținut din stâlpi mari de piatră și cu pardoseală de marmură, ca și biserica.

Pictura bisericii noi s-a realizat în perioada 1988-1991, autori fiind pictorul Grigore Popescu și ucenicii lui, cu contribuția financiară a preotului Alexandru Leu, a Elenei, soția sa, și a altor donatori.

Sfinţirea bisericii a avut loc la 30 iunie 1992, cu acest prilej fiind canonizat Sfântul Ghelasie, egumenul mănăstirii, și prim-Arhiepiscop al Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

La Râmeţ există şi un remarcabil muzeu, înfiinţat încă din anul 1969, vis-a-vis de biserică. La rândul ei, clădirea ce găzduieşte muzeul a avut de suferit din pricina camioanelor de mare tonaj care au trecut prin curtea mănăstirii la momentul construirii noii biserici şi a chiliiilor, iar pereţii s-au fisurat.

Aici sunt găzduite exponate de valoare arheologică, etnografică și bisericească deosebită, precum icoane pe lemn și sticlă, carte veche, obiecte etnografice şi de cult. Vizitatorii pot admira aici piatra din Sfânta Golgota, adusă de la Ierusalim, o piatră cu rugul Maicii Domnului de la Muntele Sinai şi obiecte de îmbrăcăminte specifice portului popular din zonă.

Sunt expuse şi icoane foarte vechi, din anii 1764, 1792 şi 1849, o bancă din lemn de la prima şcoală românească, o maşină de calculat, dar şi desagii cu care părintele Dometie, devenit preot duhovnic la Râmeţ, în anul 1959, fiind căutat de credincioşi pentru puterea sa duhovnicească, se plimba pe dealuri.

Fotografii din arhiva personală, iunie 2011

RADOR: Razvan Moceanu