Un ideal, vechi și nou- casa cu grădină

Andrei
Răzvan Voinea a scos recent cartea ”Idealul
locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină”,
având în subtitlu: Parcelările Societății Comunale pentru
locuințe ieftine –București (1908-1948). Lucrarea face parte
dintr-un proiect mai amplu lansat de Asociația Studio Zona, proiect
dedicat istoriei urbane. Este adevărat că, în ultimii ani mai cu
seamă, s-a făcut simțit interesul pentru București, din
perspectiva locuirii; cu toate acestea, descoperim că în general
cercetătorii, fie ei arhitecți, fie istorici, au fost atrași de
casele protipendadei bucureștene, case situate în zone centrale ale
Capitalei, case cu stil și suprafață corespunzătoare. Andrei
Răzvan Voinea, cercetătorul care și-a îndreptat atenția asupra
parcelărilor din cartierele bucureștene are studii de istorie,
completate cu altele de istoria arhitecturii. Astfel că, această
carte nou apărută pe piața de profil din România aduce în lumină
deopotrivă o perioadă ca și un tip de locuire, mai puțin
cunoscute din punct de vedere cultural. Accesul la arhive a fost
completat de documentele personale ale locuitorilor acelor case, care
au constituit baza de studiu pentru Andrei Răzvan Voinea; și
astfel, s-a născut o carte cu totul și cu totul particulară.

Studiul
doctoral s-a bucurat de susținerea d.nei arhitect Anei Maria
Zahariade care semnează și prefața cărții. Până la o lectură
completă a acestei cărți, semnalarea capitolelor este una
esențială. Începutul se situează în anul 1908 când precaritatea
locuirii determină căutarea unor soluții. Apariția Societății
Comunale pentru Locuințe ieftine marchează debutul unor parcelări
și deschiderea câtorva șantiere de construcții. De la parcelările
anului 1911, pe străzile Candiano Popescu, Clucerului, Lupească, la
parcelările anului 1912 care aveau în vedere, diversificarea
planurilor tip, din Rahova și Șerban Vodă, apoi, ajungându-se la
parcelările caselor de ceferiști, ofițeri, muncitori și
funcționari ai Manufacturii de Tutun ori la muncitorii din Filaret,
toate aceste acțiuni au avut loc într-un efort comun major, în
colaborare cu instituțiile de stat.

În
perioada anilor 1919 -1927 ni se confirmă că era o mare criză de
locuințe în București. Noile parcelări încercau să amelioreze
criza de case din orașul în dezvoltare. În 1935 aflăm că s-a pus
în aplicare Planul de sistematizare. După el, au urmat parcelările
din Panduri, Echinocțiului, Maior Giurescu, Drumul Sării, Calea
Lacul Tei.

Societatea
Comunală în timpul regimului Antonescu și ulterior, desființarea
Societății Comunale pentru Locuințe ieftine (1945- 1948) sunt
capitolele care ne apropie de finalul studiului lui Andrei Răzvan
Voinea.

Concluzia
cărții, în trei pagini și jumătate afirmă ”Eșecul idealului
orașului-grădină”.

Cartea
este una complexă, de civilizație urbană, în care aflăm că
politica de stat a devenit motorul unui fenomen de anvergură, cu
mult mai larg și mai complicat decât l-am putea bănui.

Roxana
Păsculescu