Femeile în „La Belle Epoque”. Invitată, dr. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naționale ale României

Vă invităm ca în această seară să petrecem cinci zeci de minute într-un alt timp, să vizităm, cu imaginația, „La belle Epoque”. Ghid ne va fi o excelentă cunoscătoare a luminilor și umbrelor acelei lumi pe care memoria istoriei ne-o înfățișează mai ales în straie scânteietoare. Vom folosi în succinta noastră prezentare a emisiunii câteva fragmente din trei eseuri ce aparțin, desigur, invitatei noastre.

De unde să începem ? Eu aș face-o din 1965 când Charles Aznavour lansa celebra sa melodie „La Boheme”. Am revăzut de curând un clip în care era însoțită de minunate imagini ale unui Paris ce invita la visare.

Era cu adevărat boema o lume a libertății, a tuturor viselor permise, a genialității reale sau închipuite aflate în căutarea consacrării sau ignorând-o cu trufie, ori așa cum brutal o descrie dicționarul Larousse ca fiind pur și simplu, „un grup de scriitori și artiști care trăiesc de pe o zi pe alta, la marginea regulilor sociale”.

Ei bine, amândouă imaginile sunt adevărate, susține doamna Alina Pavelescu. Așadar vom încerca să privim epoca din cele două perspective.

Ce se întâmpla de fapt la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea ? Cităm din nou din textele menționate : „sub influența transformărilor sociale ce aduc burghezia tot mai aproape de lumea aristocratică, termenul se lărgește și se ”democratizează”. Există chiar o definiție a lui în dicționarul Larousse, reflectând această democratizare:

”Totalitatea personalităților literare, artistice, financiare, politice etc., care participă, prin notorietatea lor, la manifestările mondene ale capitalei.”

În Le Bottin Mondain, publicație lansată în 1903 - al cărei scop era acela de a realiza un fel de carte de telefon a înaltei societăți pariziene, cu nume, adrese, titluri de noblețe și titluri profesionale, decorații, calitatea de membru în cluburile aristocratice etc. - erau listate, la începutul secolului XX, aproximativ 12.000 de familii. În primul său număr, în care își prezenta intențiile editoriale, Le Bottin realiza și o ierarhizare ad-hoc a categoriilor sociale vizate: ”oameni de lume, oameni politici, literați, artiști, mari proprietari, magistrați, funcționari, profesiuni liberale etc.”

Vom vorbi de asemenea și despre lumea saloanelor care începea să se deschidă noilor elite. Ce importanță a avut snobismul în „democratizarea” ei ?

În 1908, în ultra selectul salon al contesei Greffulhe, Martha Bibescu îi descria astfel atmosfera, într-o scrisoare către principesa moștenitoare Maria a României:

„La ea (la contesa Greffulhe) întâlnești tot felul de lume, generali, matematicieni - chiar azi am văzut câțiva. Mai erau și atașați ai ambasadei engleze, guvernatorul militar al Parisului, duci, un conferențiar american, un ministru și trei deputați. E un tur de forță, fiindcă știți cât de divizată e lumea în Franța. Toți se împacă și își zâmbesc când sunt la ea, căci domnește peste ei cu grație, o femeie de aproape cincizeci de ani, cu un râs de o prospețime extraordinară, contagios.”

Iar Edith Wharton consemna cu referire la oamenii de cultură ce frecventau saloanele: „Poeții sunt, în general, reticenți față de saloane fiindcă lor le place să monologheze; așa era și cazul doamnei de Noailles, ale cărei strălucite monologuri nu puteau tolera nici cea mai mică întrerupere.”

Misia Sert, citată de asemenea de doamna Alina Pavelescu ne oferă o sugestivă descriere a modului în care doamnele și domnișoarele „înfruntau”, monden...marea.

„Băile în mare, devenite foarte la modă, implicau, din motive de eleganță, un ritual care azi ne-ar face să murim de râs. Cabinele, așezate în rând pe plajă, aveau roți și erau trase de căluți care te duceau până în apa mării după ce te îmbrăcaseși în ținuta adecvată. Aceasta presupunea, pe sub tunică, un pantalon ce cobora până sub gambă și era strâns cu un elastic ascuns de un volănaș. Același volănaș se regăsea și la mâneci, pe care femeile cele mai îndrăznețe le scurtau până la coate. O pereche de papuci de cauciuc și o bonetă cu capotă completau costumul de baie. Curajoasele riscau să înoate, cele mai timide stăteau în marginea valurilor și simulau mișcările de natație, în vreme ce un cavaler cu mustață și maiou în dungi le susținea cu un deget sub bărbie. La ieșirea din apă, căluțul venea să te transporte înapoi.”

Așadar „în mitologia curentă despre La Belle Epoque, femeile ocupă un loc privilegiat. Frumoasă, elegantă, sofisticată, seducătoare, boemă și emancipată – acesta este portretul-robot al femeii ideale din La Belle Epoque. Literatura și presa mondenă, din epocă și din perioada de după primul război mondial, sunt principalele responsabile pentru crearea unei astfel de imagini, perpetuată până azi. Ca în orice mitologie, există și aici un sâmbure de adevăr, dar – tot ca în cazul oricărei mitologii – realitatea faptelor e mult mai plină de nuanțe, pe alocuri chiar de paradoxuri.

Pentru a obține o imagine cât mai limpede asupra a ceea ce însemna de fapt condiția socială a femeilor în La Belle Epoque, vă propun un punct de plecare mult mai solid ancorat în sus-zisa realitate a faptelor: norma juridică, respectiv evoluțiile ei la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX.

Franța republicană moștenise din perioada imperială o legislație civilă foarte conservatoare, profund discriminatorie la adresa femeilor, pe care, între 1870 și 1914, reușește să o modernizeze cu pași mici. Ca prim exemplu elocvent, ar trebui să spunem că, deși jumătate din populația țării era reprezentată de femei, iar o treime dintre aceste femei lucrau, inegalitatea salarială dintre femei și bărbați era una flagrantă: salariul plătit unei femei, la același număr de ore lucrate, era, în medie, la jumătatea celui plătit unui bărbat. Această situație a rămas neschimbată până la primul război mondial. În ceea ce privea administrarea bunurilor sale materiale, femeia era considerată, potrivit Codului civil din 1804, ca fiind minoră în fața legii, inclusiv după căsătorie. O femeie căsătorită nu putea semna niciun act juridic, nu se putea angaja, nu își putea nici măcar încasa propriul salariu sau dispune cum dorea de acesta fără consimțământul soțului. Să mai adăugăm că soțiile nu se puteau înscrie într-o universitate sau într-o organizație sindicală fără aprobarea soților și că, până în 1884, divorțul nu era permis de lege nici măcar în situații dovedite de violență fizică sau adulter. Codul napoleonian mai conținea și alte prevederi discriminatorii. Astfel, zestrea adusă de femeie în căsătorie era administrată doar de soț, iar în caz de adulter, soția adulterină era pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, în vreme ce soțul adulterin primea doar o amendă variind între 100 și 2000 de franci. Mai mult, articolul 324 al Codului considera crima comisă de soț asupra soției sau amantului acesteia, prinși în flagrant delict de adulter, drept o crimă ”pasională” cu circumstanțe atenuante, permițând tribunalului să îl achite pe vinovat, în vreme ce pentru soția care, în aceleași condiții, își ucidea soțul sau pe amanta acestuia, pedeapsa prevăzută era aceeași ca pentru crimele obișnuite, fără circumstanțe atenuante.”

Această prezentare a realităților vremii ne oferă și cealaltă perspectivă, mai puțin idealizată asupra unui timp în care se impuneau schimbări în statutul femeii. Ele s-au produs chiar dacă foarte lent. Este vorba despre schimbări de legislație privind divorțul, administrarea averii, accesul la educație, protecție socială, Leon Blum, om politic socialist, care a publicat în 1907 cartea „Despre căsătorie”, are curajul să arate, de pildă, care este una dintre principalele cauze ale eșecului conjugal este perpetuarea tabu-ului „purității femeilor” înainte de căsătorie.

În context ne vom referi la grizete, midinete, lux, aspirația de a fi frumoasă și admirată, cochetărie.

Vom vorbi despre aceste aspecte subliniind că unul dintre progresele înregistrate în acele vremuri a fost acela că „boema încetează de a mai fi văzută doar ca o lume marginală și devine parte a mainstream-ului cultural”.

O emisiune despre realitățile și idealizările unei lumi de poveste.