Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: O istorie a relațiilor româno- ruse/ sovietice, de la începutul secolului al XVIII- lea până în zilele noastre. Invitat, prof. univ. dr. George Cipăianu

marți 5 aprilie 2022, ora 21.10

Realizator, Dan Manolache.

Se discută mult în ultima perioadă despre istoria relațiilor românilor cu Rusia/ Uniunea Sovietică. Ne-am gândit de aceea să trecem în revistă, pe parcursul celor 50 de minute ale emisiunii din această seară, principalele momente când „marele vecin de la Răsărit” a influențat sau chiar determinat istoria noastră și să analizăm în ce fel.

În această scurtă prezentare ne vom limita doar la enumerarea lor pe care o vom însoți cu citate documentare revelatoare.

Vom începe prin a cita principalul articol al Tratatului încheiat Petru cel Mare cu Dimitrie Cantemir in 1711, la Luțk. El stipula clar: “Hotarele Principatului Moldovei sunt acelea ce se descriu de râul Nistru, Camenița, Bender cu tot teritoriul Bugeacului, Dunăre, Marele Ducat al Transilvaniei cu teritoriul Poloniei după delimitarea facută”

Un tratat încălcat la 16/28 mai 1812 când, prin pacea ruso- turcă de la București, ținutul dintre Prut și Nistru, pe care Rusia l-a numit abuziv Basarabia, a fost anexat de imperiul țarilor.

În anii următori Rusia devine tot mai prezentă în viața principatelor Moldova și Țara Românească. Astfel pe 25 septembrue/7 octombrie 1826 se semnează Convenția ruso- turcă de la Akerman ce prevede, între altele, alegerea de domni pământeni pentru un mandat de 7 ani cu asentimentul Rusiei și Porții. Trei ani mai târziu, în primăvara anului 1829, trupele ruse ocupă cele două Principate. La 2/14 septembrie 1829 se semnează Tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol. Printre prevederile lui este aceea a anexării Deltei Dunării de către Rusia și menținerea ocupației ruse asupra Principatelor. Ca o urmare directă, generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff (comandant al trupelor rusești din Principate) este numit președinte plenipotențiar al Divanurilor Moldovei și Țării Românești. Va deține această funcție până în 1834. Se elaborează Regulamentele Organice recunoscute de Poartă prin Convenția de la Sankt Petersburg.

Războiul Crimeii, 1854- 1856, este un alt punct de inflexiune în istoria relațiilor româno- ruse. Rusia este învinsă și prin Tratatul de Pace încheiat la Paris în 1856 este obligată să retrocedeze Moldovei județele Cahul, Ismail și Bolgrad.

Războiul ruso- turc din 1877 la care România se aliază devine pentru noi Războiul de Independență. Iată câteva repere ale relațiilor Romano-ruse:

19/31 iulie 1877, telegramă a Marelui Duce Nicolae, fratele țarului Alexandru al II-lea și comandantul operațiunilor armatei țariste, prin care solicita disperat ajutorul Armatei Române după ce trupele rusești încasaseră două înfrângeri în fața redutei otomane de la Plevna „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neaparat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele. Nicolae“.

Ajutorul primit de la armata română este însă repede uitat. Delegatul român nu este acceptat de Rusia ca participant la semnarea armistițiului iar prin Pacea de la San Stefano Rusia primește de la turci Dobrogea , Delta Dunării și Insula Șerpilor care își rezervă dreptul de a schimba Dobrogea „cu partea Basarabiei detașată la 1856. Mihail Kogâlniceanu, Ministru de externe, protestează afirmând că acest tratat „s-a încheiat fără participarea reprezentanților diplomației românești, dispunând de noi, fără noi și împotriva noastră, guvernul și națiunea l-am declarat lipsit de orice valoare pentru România.”

Congresul de pace de la Berlin atenuează prevederile de la San Stefano, recunoaște independența României, drepturile ei asupra Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor cu condiția ca România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei.

Relațiile dintre cele două țări rămân însă reci, o detensionare producându-se abia în 1914 când familia imperială rusă face o vizită la Constanța la invitația Regelui Carol I.

Nu vom insista asupra funcționării alianței româno- ruse în vremea Marelui Război, ele fiind abordate pe parcursul uneor recente emisiuni. Vom spune doar că în perioada interbelică neîncrederea în politicnoului stat bolșevic care urma politica externă a vechii Rusii. Referindu-se la încercările lui Nicolae Titulescu de a stabili relații trainice cu URSS pe baza unor tratate bilaterale, Nicolae Ioga afirma în Parlament „Dumneavoastră prezentați problema ca și când prin asemena pacte și prin negocieri, pot fi rezolvate problemele securității, ale păcii. Dar eu spun că doar cine este capabil va rezista. Dacă el nu este capabil, poate avea orice asigurare pe hârtie……toate aceste hârtii nu vor constrânge un guvern revoluționar, al carui prim obiectiv este acela de a distruge ordinea politică a Europei……Nu cred in sinceritatea sovieticilor și nu cred că vreo semnatură sovietică ne-ar asigura pe noi.”

Anul 1940 dă deplină dreptate marelui istoric. URSS adresează României, la 26 iunie, cunoscutul ultimatum: „ Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.”

Ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța a produs indignarea tuturor românilor și a favorizat decizia de a participa alături dee Germania nazistă la războiul antisovietic, văzut în primă fază ca fiind un război de recuperare a provinciilor răpite. Sentimentele antisovietice ale românilor au fost cu siguranță influențate pe de o parte de relatările zecilor de mii de refugiați ce au părăsit „raiul comunist”, iar pe de alta de represiunea antiromânească declansată de sovietici în teritoriile cucerite. Iată doar două exemple : „Am venit la Bucureşti într-o cămaşă şi desculţ; tot ce-am avut mi-a rămas în gară la Cernăuţi şi ce-am mai luat cu noi a rămas pe drum, că n-am putut duce în spate de la Cernăuţi până la Dorohoi nimica, c-am avut un băiat de 7 ani cu mine şi n-am putut să las băiatul şi să iau bagajul.”

Aşa sună mărturia sfâşietoare a unuia dintre miile, zecile de mii de refugiaţi români din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei.

La 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, între 2000 și 4000 de români au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România. După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

După încheierea Celui de al Doilea Război Mondial politica URSS a urmat întocmai cuvintele lui Stalin, notate de Milovan Djilas, rostite la o întrevedere cu o delegație jugoslavă „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu își impune sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.”

Așa se face că România a fost forțată să facă parte din „lagărul comunist” și termenul de „lagăr” definește extrem de corect calvarul provocat de ocupația ideologică a țării noastre.

Această enumerare de fapte istorice ar putea să ne ducă la concluzia că momentele faste ale istoriei României s-au produs în vreme de reflux a puterii rusești? Iată doar o întrebare la care vom căuta răspuns pe parcursul emisiunii...

Ne vom referi, în finalul emisiunii, la războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, vom vorbi despre atrocități, despre victime și călăi, despre o agresiune neprovocată de o violență pe care nu o credeam posibilă în vremurile noastre. Vom vorbi și despre un eventual pericol care amenință România încercând să descifrăm lecțiile pe care ni le-a predat istoria.

Una dintre cele mai importante este, cred, aceea de a nu uita, tocmai noi, cei care am suferit decenii, chiar secole, la rând ocupația și persecuția, să nu uităm așadar să....fim oameni. Lipsiţi de timp, de înţelegere, de toleranţă, uneori chiar de suflet, mulţi mândrindu-ne că sărăcia noastră este mai bogată sau mai săracă decât a lor, îi privim adeseori de sus pe fraţii noştri care suferă. Este păcat.

Fotografiile postate au fost preluate de pe site-ul Wikipedia