Timpul prezent în literatură: Arundhati Roy și mama care a fost „teroare și minune”. Un dialog cu traducătoarea Alexandra Coliban

Cunoscuta scriitoare și activistă indiană Arundhati Roy a publicat în 2025 volumul de memorii „Mother Mary Comes to Me”. Cartea apare deja și în limba română, în traducerea Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction, cu titlul „Refugiul meu, furtuna mea”. În centrul poveștii este figura formidabilă a mamei lui Arundhati Roy, Mary Roy, profesoară celebră în India, fondatoarea unei școli, renumită și pentru că a cîștigat drepturi la moștenire egală pentru femeile creștine din Kerala. Dar și o figură întunecată – pentru fiica ei a fost „teroare și minune deopotrivă”, personajul cel mai fascinant al literaturii pe care a ajuns să o scrie. Nu doar un refugiu, ci și o furtună. „Cînd am crescut, o scotea din pepeni simpla mea existență” spune Arundhati Roy. Dar cu elevii săi se purta exemplar iar ei o adorau. „De multe ori mi-am dorit să-i fi fost elevă, nu fiică”, mărturisește autoarea. În ciuda episoadelor traumatice pe care le relatează, a tensiunilor și violențelor din lumea descrisă, cartea are mult umor. Arundhati Roy este ironică adesea – cu teribila ei mamă, cu fratele ei, cu rudele, cu ea însăși. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Alexandra Coliban, despre „Refugiul meu, furtuna mea”, despre titlul original și cel din limba română, despre personalitatea formidabilă a lui Mary Roy precum și despre personalitatea fascinantă a scriitoarei înseși, despre India post-colonială, căreia autoarea îi face un portret complex.

Din opera lui Arundhati Roy au mai apărut în limba română romanele sale, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (trad. Luana Stoica), pentru care a primit Booker Prize, și „Ministerul fericirii supreme” (trad. Alexandra Coliban), ambele la Editura Humanitas Fiction.

Cum se raportează Arundhati Roy la mama ei, la această femeie teribilă, Mary Roy?

Alexandra Coliban: „O spune de mai multe ori pe parcursul cărții: pare că s-a format prin această relație cu mama, în foarte multe aspecte. Chiar și curajul de a se duce în junglă sau de a se alătura gherilelor naxalite, de a trăi alături de ei și a-și scrie partea cealaltă de literatură, cea militantă, eseurile, pare că acest curaj și asumarea ei vizavi de toate nedreptățile care se întîmplă în India contemporană vin din relația cu mama, care a fost o femeie extrem de curajoasă, dincolo de cum a fost ca mamă. Ca femeie ea a fost o inspirație atît pentru Arundhati, cît și pentru multe alte femei din generația sa. (...) Sînt o mulțime de cicatrici în cartea asta, chiar și fizice. Arundhati, cînd era mică, își plimba mîna peste cicatricea bunicii ei, care luase un vas de alamă în cap de la soțul ei. Imaginea asta evocă, de fapt, cît de multe cicatrici sufletești sînt acolo, cicatrici pe care femeile acestea le poartă, și cîtă durere, și cîtă fugă, și cîtă izolare au avut de îndurat în lumea asta exclusiv patriarhală.”

Cum de are loc umorul în această poveste, cu atîtea umbre, cu atîta durere și violență?

Alexandra Coliban: „E mult umor și în «Dumnezeu lucrurilor mărunte» și în celălalt roman al ei, «Ministerul fericirii supreme». Aici, în carte, mi se pare că umorul e un colac de salvare, ca de multe ori. Recurge la umor acolo unde n-ar putea decît să urle sau să devină la rîndul ei violentă.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

13 februarie 2026, ora 18.00

Realizatoare: Adela Greceanu