Enigme submarine (I) - Yonaguni

Astfel de structuri sunt deja rarisime prin limitările observării inițiale: uzual, de la suprafață nu se vede aproape nimic la peste câțiva metri adâncime. Datorită turbidității, în general, transparența apei mării scade spre zero pentru straturi de peste zece metri, în orice direcție. În plus, depunerile continue de sedimente sau creșterile florale atenuează discernerea formelor. Când, totuși, sunt detectate, structurile enigmatice submarine sunt mai comod considerate ca formațiuni geologice naturale sau artefacte ale cartografierii cu ajutorul sonarelor și procesării computerizate.

Ambele explicații sunt dificil de înțeles în cheia bunului-simț științific. Este, cu subiect schimbat, aceeași abordare pentru public precum catalogarea rapidă drept ”lumini de aterizare” sau ”planeta Venus” a unor observații OZN rezistente.

Yonaguni este cea mai vestică insulă a arhipelagului japonez. Încheie lanțul insulelor Ryiuku la circa 100 de kilometri est de Taiwan. Trei așezări grupează majoritatea populației de 1700 de locuitori a micuței insulei, Yonaguni, cu suprafața de aproape 30 km pătrați.

Nimic din istoria sau folclorul insulei nu anticipa descoperirea, făcută în 1985, de scafandri locali – prezențe obișnuie ale acelei zone de mică adâncime. Aceștia au observat și vorbit despre o formațiune de roci neobisnuită. Printre cei care au luat în seamă vorbele, a fost și Kihachiro Aratake, director al unei asociații pentru promovarea turismului și atracțiilor submarine ale zonei. Este unul dintre locurile privilegiate pentru observarea rechinilor albi neobisnuiți, cu cap ”ciocan”.

Aratake a considerat că a descoperit un oraș scufundat, însă anunțul a fost tratat cu indiferență, considerându-se, poate, că este făcut pentru atragerea turiștilor în zonă.

Abia în 1996, profesorul de geololgie marină Masaaki Kimura, de la Universitatea Ryukyus (situată pe insula Okinawa) a început explorarea structurii subacvatice.

Kimura a concluzionat că structura megalitică este produsul unei civilizații preistorice. Cum era de așteptat, replicile imediate ale lumii științifice au combătut ideea, susținându-se că ar fi vorba doar de rezultatul remarcabil al unor procese geologice.

”Monumentul” de la Yonaguni este o structură submarină stâncoasă, de formă complexă, încadrabilă într-un paralelipiped cu laturile bazei de 230 x 70 metri și înălțimea de 27 metri. Majoritatea suprafețelor superioare sunt plane orizontale (”terase”), oblice și verticale delimitate prin muchii aproape neștirbite; există, tot în zonele superioare, și formațiuni mai complexe, de secțiuni triunghiulare sau curbate, numite după imaginația exploratorilor contemporani: ”țestoasele” sau ”bazinul”.

Partea inferioară a structurii de la Yonaguni oferă elemente cel puțin la fel de interesante. Monoliții ”gemeni” - două enorme blocuri paralelipipedice asemănătoare, cu grosimi relativ mici - sunt înfipți în solul submarin, păstrând, în mod remarcabil, un spațiu constant între ei. Practic, paraleli.

Un alt loc, ”tunelul”, sugerează, alături de ”gemeni”, existența unor elemente constructive separate, adăugate monolitului care formează partea majoră a sitului. Pe partea superioară sunt observabile "treptele" – un canal lung și îngust, în pantă ușoară, configurat cu suprafețe relativ egale, aproape orizontale. Unii oameni de știință au emis ipoteza formării "treptelor" prin clivaje (alunecări) naturale, cu toată aparența prelucrată.

Nu există sfărâmături de rocă pe ”terase”; acestea sunt plane, muchiile se prezintă – așa cum am menționat - aproape neștirbite, ceea ce -susțin adepții construcției- nu ar fi posibil de întâmplat simultan, într-o structură formată pe cale naturală.

O paranteză interesantă, care poate constitui subiectul unui episod separat este că, în general, marile structuri constructive ale antichității, îndeosebi cele realizate prin excavare, nu au asociate enormele cantități de rocă evacuate din lucrări. Trei exemple din geografii complet diferite sunt ansamblul Nazca din Peru, și uluitoarele temple (părți ale unor situri complexe) Petra (în Iordania), Elora și Ajanta (în India).

Adăugându-se și alte argumente pe măsura trecerii timpului, balanța opiniilor s-a înclinat în favoarea originii construite a formațiunii. Într-adevăr, este greu, chiar absurd de susținut că fenomene naturale ar fi putut conduce la caracteristicile geometrice cumulate ale sitului submarin Yonaguni. Imaginile pe care radio-cititorul interest le poate găsi pe net sunt elocvente pentru ipoteza intervenției inteligente în realizarea structurii – adică ”teraformării” și/sau fasonării originare a unor blocuri.

Este interesantă, în cheia asemănărilor construcțiilor antice, trimiterea la structura cunoscută a unor piramide, cea a faraonului Kefren, de exemplu, în care (prin procedee neelucidate încă) o bază naturală a fost prelucrată în terase, peste care au urmat blocuri care au completat piramida.

Această observație, dublată de existența unor fragmente sfărâmate în jurul bazei la Yonaguni, a generat ipoteza existenței sau tentativei de construire a unuii edificiu megalitic, în timpuri străvechi.

Odată intrat pe ”harta inexplicabilului”, locul a început să fie explorat de scufundători. Au apărut și inițiativele mai bine organizate pentru studierea sitului.

Ca de obicei, una dintre cele mai dificile sarcini ale arheologilor și – în cazul Yonaguni - geologilor este datarea ansamblurilor megalitice care par să sfideze, prin vechime și complexitate, istoria liniară a umanității, atât de dragă științei mainstream.

În consecință, s-a postulat, între altele, imersia structurii, în urmă cu mii de ani, în urma unei mișcări tectonice puternice, plauzibilă într-o zonă cu activitate vulcanică intensă.

Dar, nici o sursă nu menționează un astfel de eveniment, care ar fi făcut ca o zonă litorală considerată favorabilă, deci relativ sigură pentru un asemenea edificiu să se scufunde cu aproape 30 de metri. Nu există urme ale unor falii recente (de ordinul sutelor, chiar miilor de ani) .

Fără elemente directe care să permită datarea, se consideră și alternativa că ”monumentul Yonaguni” - cum i se mai spune – ar fi putut fi construit la sfârșitul ultimei perioade glaciare – în urmă cu circa 12000 de ani (!). De ce nu mai devreme? Este o întrebare fără răspuns, deocamdată...

Această ipoteză nu mai implică scufundarea catastrofică a uscatului, oricum contestată, deoarece monumentul este în general întreg, inclusiv în zone constructive relativ mai sensibile față de un seism major. Aceste zone ar fi oferit indicii prin deplasare sau chiar distrugere – ceea ce nu este cazul. Mai mult, după cum am amintit mai sus, structurile geologice locale sunt nefracturate, iar „terasele” - libere de orice sfărâmături.

...astfel încât se sugerează că uscatul, pe care a fost clădită odinioară structura, a devenit imers prin topirea ghețarilor și ridicarea – în consecință – a nivelului apelor.

Desigur, o astfel de ipoteză nu se potrivește istoriei locuirii zonei, acceptabile în prezent. Existența în Extremul Orient, în urmă cu cel puțin 10000 de ani, a unei civilizații care să fi prelucrat în mod remarcabil structuri megalitice, nu a fost explicată în vreun fel de istorici. Poate neîntâmplător, chiar profesorul Kimura a redus, recent, la 2-3000 de ani vechimea estimată a structurii, care poate fi acum încadrată în ”linia timpului” civilizației umane acceptabilă istoriei oficiale. Într-un exercițiu de imaginație, se poate broda ipoteza ”înțelegerii amiabile” prin care situl este recunoscut ca artefact, contra declarării publice a unei vechimi care să nu tulbure povestea începuturilor civilizaței...

Structura de la Yonaguni este alcătuită dintr-o combinație de gresie și argilit – roci comune în zonă. Geologii consideră respectivele straturi ca fiind formate prin aglomerare (și compresie, deci) în urmă cu 20 milioane de ani. Pare că baza structurii, cel puțin, ar fi fost lucrată, desigur mai recent, dintr-un enorm bloc originar, obținându-se formele geometrice și alte elemente de neconfundat, urmări ale unor activități inteligente.

Astfel, sunt remarcabile ”terasele” - zone plane și orizontale, bine delimitate prin muchii drepte și plane oblice, între ”etajele” structurii. În lipsa oricărui indiciu privind funcționalitățile, au fost asociate denumiri comune, dar sugestive unor configurații speciale: ”fața”, ”tunelul”, ”scara”, ”altarul” , ”țestoasele” și altele.

Controversa privind caracteristicile structurii de la Yonaguni este alimentată de faptul că, între scufundătorii care au studiat locul, doar trei sunt menționați ca fiind geologi profesioniști:

- profesorul Masaaki Kimura, menționat deja, care a desfășurat cele mai susținute activități de cercetare, alături de studenți participanți, în cadrul unui program de lungă durată. Peste 100 de scufundări au fost efectuate, structura a fost cartografiată, modelată tridimensional, eșantioane de rocă au fost prelevate și analizate, la fel și urme de alge pietrificate. Datările după Carbon14 și Beriliu10 efectuate asupra resturilor organice marine fosilizate, încrustate în rocă, au indicat (desigur, cu o anumită probabilitate...*) o vechime de 10000 de ani de când au început să se formeze, adică de când apele au acoperit structura; dar aceasta nu indică vechimea ”monumentului” însuși, care este imposibil de estimat.

- dr. Robert Schoch, Universitatea Boston: intervențiile sale au oscilat între acceptarea intervenției umane în formarea edificiului Yonaguni și susținerea originii pur naturale - această din urmă poziționare fiind, se pare, cea definitivă. Este de notat că dr. Schoch pare un sceptic constant privind și alte enigme cu conotații geologice, ale umanității.

- dr. Wolf Wichmann, geolog și scriitor german, consideră monumentul Yonaguni ca fiind exclusiv rezultatul acțiunii factorilor naturali. Un argument adus în această privință poate fi considerat ciudat: nu s-au observat urme ale prelucrării rocii la Yonaguni. Este, însă, exact cazul miilor de monoliți ai antichității, indiscutabil procesați în forme geometrice, care nu poartă urmele uneltelor folosite. (Cât despre monoliții antici cu indicii ale prelucrării... rareori pot fi explicați rezonabil în cheie istorico-arheologică. Un episod separat va avea drept subiect câteva astfel de exemple.)

Conform informației disponibile, doar un singur arheolog profesionist s-a scufundat la Yonaguni. Este vorba despre Sundaresh, de la Institutul Național de Oceanografie din Goa, India. În raportul expediției, elaborat în decembrie 2000, concluzia este: ”Structurile terasate...sunt, fără îndoială, construite de om, prin tăierea unui uriaș monolit. ...Ar fi putut, probabil, servi drept chei pentru încărcarea/descărcarea micilor ambarcațiuni, înainte de a fi acoperite de ape...”

Să menționăm, în finalul acestui exercițiu de imaginație, existența și a altor formațiuni remarcabile în zona monumentului de la Yonaguni, prezentat în acest episod.

Precum și în alte exemple de nepotrivire a urmelor de netăgăduit ale trecutului îndepărtat cu istoria acceptabilă azi, cazul Yonaguni a rămas deschis.

Redactor Florin VASILIU