„Femeile se află la conducerea lumii mele“. „Woman Unchained“, cu Irina Greciuhina la București
07 Septembrie 2020, 13:28
Irina
Greciuhina este o artistă basarabeană, născută în 1982 și stabilită în
Chișinău. Este preocupată de „studiul
arhetipurilor feminine“, de femeie ca „fenomen unic, divin și natural în egală măsură“. A expus, printre
altele, la Veneția, unde a făcut furori, dar primul ei solo show în România are
loc în lunile septembrie și octombrie, în spațiul expozițional Arbor.art.room
(str. Transilvaniei, nr. 11, sector 1, București).
Vernisajul expoziției de pictură a Irinei
Greciuhina, intitulată „Woman Unchained“, va avea loc joi,
10 septembrie 2020, începând cu ora 19.00, în spațiul de expoziții
Arbor.art.room, coordonat de Victoria Nagy Vajda. Expoziția va rămâne deschisă
până pe 11 octombrie, putând fi vizitată în fiecare zi, în plăcutele și răcoroasele
„ore de seară“ bucureștene. „Camera de artă“ este situată
într-o zonă superbă a Bucureștiului, cu parfum eliadesc și cărtărescian, una dintre
acele străduțe pe care, pierdut fiind, te-ai putea crede la Paris, Lisabona,
Roma sau alte orașe europene cu „mitologie“.
Printre lucrările
aduse la București se află și „Introduction to the culture“ sau „Unity in Diversity“ (2020,
300x200 cm, acrylic/canvas), lucrare masivă de trei pe
doi metri, replică postmodernă
la fresca „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, în care Iisus și cei 12 apostoli sunt reprezentați conform
poziționării din capodopera
geniului renascentist, dar ca femei. Viziunea feministă
și LGBTQ a Irinei Greciuhina cu siguranță va scandaliza publicul românesc, încă tributar patriarhalismului și altor sechele ale totalitarismelor moderne.
Curator expoziție: Doinel Tronaru
Coordonator proiect: Julia Vasilieva
Eveniment facebook: https://www.facebook.com/events/955154241628422/
Site-ul unde pot fi vizionate toate lucrările Irinei
Greciuhina (doar o parte dintre ele vor fi disponibile la București): www.greciuhina.art
Irina
Greciuhina s-a născut în 1982 și este o pictoriță care trăiește și lucrează
în Chișinău, capitala Republicii Moldova.
A studiat pictura la Academia de
Arte din Chișinău, iar apoi și-a continuat studiile la Universitatea Tehnică a
Republicii Moldova, obținând diploma în arhitectură și planificare urbană. Din 2007, este șef
al unui birou de arhitectură și design din Chișinău, lucrând la proiecte naționale
și internaționale în exclusivitate și câștigând numeroase premii de design și
arhitectură.
De-a lungul carierei, Irina a
experimentat diferite stiluri și tehnici artistice, iar din 2019 și-a expus
intensiv lucrările de artă și a participat la proiecte internaționale. Într-o
perioadă scurtă de timp, artista a reușit să participe la Bienala Internațională
de Pictură de la Chișinău, să-și expună operele în Italia, Spania și Franța și,
totodată, să aibă primele sale solo show-uri.
Influențele sale se extind într-o
gamă largă, de la grafica japoneză la Tamara de Lempicka și grupul moscovit AES+F.
Irina este reprezentată de galerii
de artă din Los Angeles (SUA), Stavanger (Norvegia) și Moscova (Rusia). Lucrările
sale pot fi găsite în colecții private sau ale unor corporații din Europa și Asia.
Două lucruri
sunt importante și inedite la această expoziție, în premieră în București. În
primul rând, tentativa de integrare în spațiul cultural românesc a artiștilor
din Republica Moldova,
ceea ce este și principalul obiectiv al asociației conduse de Victoria Nagy
Vajda. Limba maternă, în 2020, nu mai este o piedică (Irina este rusofonă; era,
de altfel, cazul și al lui Mark Verlan, adus, alături de Ghenadie Popescu, anul
trecut la București de către asociația Arbor), mai ales pentru cineva care
activează în câmpul artelor vizuale. Precum avangardiștii interbelici de
origine evreiască (cel mai glorios moment al culturii „românești“, chiar dacă nu ne
place-ntotdeauna s-o spunem), acești artiști, printre care și Irina Greciuhina,
contribuie la conturarea unui spațiu cultural pe care, în mod convențional, ne-am
obișnuit să-l numim „românesc“.
Atâta tot. Temele și mijloacele de expresie sunt comun umane, chiar de calibru
universal, aș spune. „Încerc
dinadins să distrug stereotipurile despre pictorii noștri, arătând că arta din
Moldova nu e neapărat cu motive naționale, imaginea satului moldovenesc,
ornamentul tradițional sau nostalgia pentru timpurile sovietice. Lucrările mele
reprezintă în primul rând reflecția mea și a viziunii mele asupra întregii lumi“,
spune în mod desăvârșit Irina Greciuhina.
În al doilea
rând, ceea ce-l frapează pe privitorul portofoliului Irinei Greciuhina este
predilecția pentru figurile feminine (pentru situațiile și motivele feminine,
mai exact), surprinse în cele mai variate și pline de imaginație ipostaze.
Desigur că demersul tinerei artiste se integrează în paradigma mai largă a
feminismului secolului XXI (a cuceririi de către „al doilea sex“ a întregii puteri, politice
și culturale), doar că Greciuhina refuză orice încadrări „de grup“ sau „proptele“ ideologice (nenecesare, în mod
esențial, artei sale). „Femeile
se află în centrul compozițiilor mele și la conducerea lumii mele. Însă eu
nu-mi doresc ca lucrările mele să fie văzute doar prin prisma feminismului, ele
nu se regăsesc în anumite încadrări și șabloane“, declară artista. Cu alte
cuvinte, „de la musique
(l’art) avant toute chose“, cum suna „arta poetică“ a lui Verlaine.
„Woman in chains“, cântau în anii ’80 (atât
de îndepărtați acum, din punct de vedere politic și ideologic în primul rând)
Tears for Fears. „Woman
Unchained“, se intitulează acum solo show-ul de la București al Irinei
Greciuhina. Asta pentru că între timp am trecut prin „Django Unchained“ al lui Tarantino – prin
care regizorul american nu făcea decât să actualizeze dictonul shelleyan („Prometheus Unbound“); este vorba
despre „victoria
(emanciparea) sclavului“, despre „întoarcerea
(freudiană a) refulatului“, or se știe că „woman is the nigger of the world“, cum genial o spusese Lennon.
Așadar, „unchained“ implică „chained“, și știm foarte bine că
realitatea așa a fost (și, din păcate, predominant încă este). Numai că
lucrările Irinei Greciuhina nu aleg abordarea sangvinară („SCUM Manifesto“, manifestul șaizecist al
tăierii penisurilor, al Valeriei Solanas) a „refulatului/refulatei“, nu sunt un demers de tip The Bride din „Kill Bill“ – ca să vorbim și de-un
alt Tarantino clasic. „Dezlănțuirea“
Irinei Greciuhina este de fapt o explozie a vitalității și feminității, o
celebrare a bucuriei de a trăi. Este un imn adus frumuseții (irepetabile) a
vieții, similar celui din finalul filmului „Les nuits fauves“ (1992) al francezului Cyril Collard, piesă
esențială în prezent a canonului LGBTQ+. Or, tangența artistei cu temele LGBTQ+
va fi evidentă pentru oricine va privi expoziția.
(text curatorial de Doinel Tronaru)
