PORTRET: Grigore Alexandrescu – cel mai valoros fabulist născut pe pământ românesc

Motto: „Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului”. – George Călinescu despre Grigore Alexandrescu

Luni, 22 februarie, se împlinesc 207 ani de la naşterea lui Grigore Alexandrescu, poet, învățător, traducător şi prozator, cel mai important fabulist român din toate timpurile. El a reuşit, ca nimeni altul, prin versuri, în care a personificat animalele, plantele şi lucrurile, să satirizeze anumite moravuri, mentalităţi sau greşeli ale epocii, pentru a crea un tablou plin de învăţăminte din defectele umane, care au fost descrise în cel mai ironic mod literar posibil.

Grigore Alexandrescu are şi meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome, epistola, meditația și satira.

Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1814, la Târgoviște, conform propriei sale mărturii, fiind fiul sameșului – funcționar care se ocupa cu recensământul fiscal – și vistierului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea.

Conform datelor menţionate în certificatul său de deces, anul naşterii ar fi 1810, iar conform mărturiilor bunului său prieten Ion Ghica, Alexandrescu s-ar fi născut în anul 1812.

Despre copilăria sa se cunoasc destul de puţine informaţii, însă indiciile creaţiei sale literare de mai târziu arată că această perioadă a vieţii a fost frumoasă, cu amintiri despre natură şi despre copacii pe care el însuşi i-a sădit.

În anul 1827, își pierde ambii părinți, apoi se mută la părintele Ieremia, unchiul său, la Bucureşti, unde va locui”într-un beciu sub scară la Mitropolie”.

În primăvara anului 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui J.A. Vaillant, care avea două clase, una de literatură, pe care a frecventat-o, alta de gramatică. Aici avea să îl cunoască pe Ion Ghica – personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic – de care îl va lega, până la finalul vieţii, o trainică prietenie.

La 1 mai 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala Sf. Sava unde va învăța limba elinică (greaca veche), greaca nouă, franceză, slavonă, istorie universală și noțiuni juridice, toate acestea formându-i în timp o cultură impresionantă, înmagazinată într-o memorie absolut remarcabilă.

Cultura sa a fost consolidată de pasiunea pentru literatură, pentru lectura din Xenofon, Tucidide, Plutarch, clasicii secolelor XVII și XVIII, Voltaire și Racine, din primii romantici francezi.

Alexandrescu nu s-a remarcat prin rezultate deosebite la învăţătură, ajungând să-i considere pe profesori nevrednici să-l înveţe carte, mărturiile vremii arătând că, deseori, acesta fugea de la cursuri și se ascundea cu prietenul Ion Ghica în podul Mitropoliei, unde lecturau cu plăcere din miile de volume lăsate în dezordine aici.

La 6 martie 1832, are loc debutul său literar, în „Curierul românesc”, cu poezia „Miezul nopţii”, apoi, în acelaşi an, publică şi primul său volum de poezii, „Eliezer şi Neftali”, poezii traduse şi originale.

În perioada următoare va locui, în gazdă, în mai multe locuri, mai întâi la boierul Gheorghe Băleanu, cel care îmbrăca și înzestra cu cărți școlarii săraci de la Sfântul Sava, apoi la Ion Heliade Rădulescu, care îl îngrijește în timpul febrei tifoide ce afecta Țara Românească. Mai târziu va fi găzduit la Ion Ghica, unde îl va cunoaște pe Iancu Văcărescu, din a cărui operă știa pe de rost multe poezii. Când i le-a recitat, ”Văcărescu încântat l-a luat în brațe, l-a sărutat și i-a spus: ”Băete tu o să fii mare poet”.

Se va afla, mai apoi, în casa maiorului Ion Câmpineaneu, unde se reunea cu tineri ofițeri, pentru a citi din Lamartine, Hugo, Beranger sau din istorii militare – Campaniile lui Napoleon sau Memoriile lui Frederic cel Mare.

În anul 1834, se înrolează în armată, devenind praporgic (sublocotenent) în cadrul unui corp de gardă însărcinat cu redactarea documentelor.

În anul 1835, Alexandrescu se înscrie în „Societatea filarmonică” – „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar care avea şi un program politic – şi publică traducerea tragediei „Alzira sau Americanü”, de Voltaire.

În acelaşi an, superiorii din armată îl trimit la Focșani – granița de la acea vreme dintre Moldova și Țara Românească – unde trebuia să verifice documentele călătorilor și să țină socoteala vitelor care tranzitau hotarul.

În octombrie 1837, își dă demisia din armată și revine la București, fiind găzduit de Tache Ghica.

A urmat perioada în care Alexandrescu, scriitorul „îmbrăcat în frac negru verde cu nasturi de metal”, a frecventat societatea bună, balurile, seratele şi localurile la modă, şi în care a cunoscut două poveşti de dragoste, cu Eliza – cu care  avusese o relație frumoasă, dar de care se despărțise înainte de 1838 şi care fusese muza sa în poeziile „Eliza”, „Aşteptarea” şi „Inima mea e tristă” -, și Emilia – care „doar îi primea omagiile, fără a da la schimb nimic” şi care dorea să fie iubită doar ”prietenește”.

În anul 1838, îi apare al doilea volum de poezii „Elegii şi fabule” şi tot atunci începe să colaboreze la cotidianul „România”.

În octombrie 1840, după complotul împotriva domnitorului Alexandru Ghica, este arestat timp de trei luni, deși era practic nevinovat – el scrisese doar poezia „Anul 1840” în „Dacia literară”, cu un mesaj îndreptat împotriva Rusiei -, în perioada detenţiei traducând diverse scrieri.

În anul 1842, pleacă, alături de Ion Ghica, la mănăstirile din Oltenia, călătoria fiind sursa de inspiraţie pentru cele mai importante poezii de inspiraţie patriotică pe care avea să le scrie – „Umbra lui Mircea la Cozia”, „Răsaritul lunii la Tismana”, „Mormintele la Drăgăşani” şi pentru un „Memorial de călătorie”.

Tot în 1842, la Iaşi, la „Cantora Foaiei săteşti”, Alexandru Donici îi publică cel de-al treilea volum al său, „Poezii a lui Gr. Alexandrescu”.

În perioada 1842-1848, a domniei lui Gheorghe Bibescu, devine șef la ”masa jălbilor”, unde realizează rezumate ale plângerilor care urmau să ajungă la domnitor, în această perioadă continuând să scrie poezii și fabule pe care le și publică.

În anul 1844, îl însoţeşte pe Gheorghe Bibescu la Focşani, la întâlnirea cu Mihail Sturza, domnitorul Moldovei, în acelaşi an fiind înaintat la rangul militar de serdar.

Talentul său literar va fi foarte apreciat de Bibescu, care îl va ridica, mai apoi, la rangul de paharnic, iar soția domnitorului îl va numi”poet al curții”.

În anul 1846, Alexandrescu devine membru al „Asociaţiei literare”, care fusese înfiinţată cu un an înainte, iar un an mai târziu publică, în „Album ştiinţific şi literar”, „Ucigaşul fără voie” şi schiţa „O nuntă”. De asemenea, în acelaşi an, publică un nou volum de poezii „Suvenire chi impresii, epistole chi fabule”, precum şi traducerea tragediei „Meropa”, de Voltaire.

În perioada Revoluţiei de la 1848 scapă cu greu de represiunea contrarevoluționară, fiind, alături de Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu, membru al Comitetului de redacţie al ziarului revoluţiei „Poporul suveran” – apoi, între anii 1849-1855, devine director al Arhivelor Statului.

Între anii 1850-1853, cumulează şi funcţia de secretar la Senat, iar în 1852 este numit membru în „Comisia documentală”, care trebuia să verifice documentele prin care se justificau averile mănăstireşti.

În anul 1855, publică, în „România literară”, scoasă la Iaşi de Vasile Alecsandri, satira „Răzbunarea şoarecilor sau Moartea lui Sion” şi fabula „Iepurele, ogarul şi copoiul”.

Începând cu anul 1856, este director al Eforiei Spitalelor, apoi devine ministru al Cultelor și membru al Comisiei Centrale de la Focșani.

În anul 1859, Alexandrescu scrie poezia „Măriei-sale domnitorului Alexandru Ioan I”, în care saluta dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al Moldovei şi Munteniei. În fapt, Alexandrescu a fost extrem de fericit de reuşita Unirii Principatelor, susţinând o adevărată campanie în favoarea acesteia, pe plan literar.

La 29 mai 1860, se căsătorește, la Focşani, la biserica Stamatineşti, cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova, pe care o descria astfel: „o fiinţă oacheşă, nu frumoasă, însă blajină, ascunzând un trup abundent sub largile foi de tafta“…

La doar câteva zile după nuntă, Alexandrescu se îmbolnăvește de o afecțiune ”ce-n minte se-ncuibează și nu mai are leac”, în perioada următoare, realizările sale literare se răresc, iar ultimii 25 de ani de viaţă îi vor fi afectaţi de sănătatea din ce în ce mai şubredă.

La şuetele literare ale vremii s-a speculat foarte mult pe subiectul îmbolnăvirii poetului, constituindu-se ipoteza conform căreia în spatele degradării stării sale mintale ar fi stat răzbunarea unei alte femei, trădate de Alexandrescu, Mariţa Berlescu, fata unor boieri cunoscuţi din Bucureşti, care, simţindu-se înşelată în dragoste, i-ar fi trimis poetului, ca dar de nuntă, un borcan de dulceaţă, din rezerva cu care îl alinta deseori pe fostul ei iubit. Se credea că dulceaţa trimisă de fosta iubită ar fi fost otrăvită – cu mătrăgună, conform unor clevetitori – , dar toate aceste speculaţii nu au putut fi confirmate vreodată.

În anul 1861, se naşte fiica poetului, Anghelina, iar în 1863, îi apare volumul „Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule”.

În anul 1864 primește o rentă viageră în valoare de 1000 de lei pentru cei 23 de ani de slujbă la stat.

În anul 1872, publică volumul „Poveşti albastre”, cu traduceri din Eduard Laboulaye, la începutul anului 1879, moare soţia poetului – la doar 45 de ani – , iar în 1882, publică fragmente din „Ierusalimul eliberat”, de Torquato Tasso.

Grigore Alexandrescu a trecut la Domnul, la 25/26 noiembrie 1885, în casa fiicei sale. A fost condus la groapă într-un dric sărăcăcios, fiind însoțit pe ultimul drum de doar câțiva prieteni.

Bunul său prieten, Ion Ghica, aflat în cortegiul funerar, deplângea nerecunoştinţa oamenilor şi făcea o comparaţie cinică între înmormântarea sărăcăcioasă a marelui poet şi cea plină de fast a unui boier de seamă, fost ministru, care se petrecea în aceeaşi zi.

La moartea lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri scria, de la Paris: ”Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”…

de Razvan Moceanu - Rador