Unul dintre puținii scriitori de azi care și-au amintit că în acest an s-au împlinit în februarie 165 de ani de la nașterea lui Caragiale e Andrei Pleșu. Eseistul nu e adeptul comemorărilor faraonice ale scriitorilor români, dar pe bună dreptate s-a întrebat de ce îl trecem pe Caragiale cu vederea. Drept e că spre deosebire de alți clasici, aproape că nu e zi fără ca numele lui Caragiale să nu fie pomenit în mass media. Cel mai tare mă amuză cînd politicienii îi rostesc numele ca să-și altoiască verbal adversarii. Dar nici jurnaliștii din nepieritoarea stirpe a lui Caracudi nu mi se par de lepădat cînd îl invocă pe „nenea Iancu”, ca să arate că nici lor nu le lipsește umorul.

În perioada interbelică liberalul E. Lovinescu era de părere că evoluția societății românești va duce în desuetudine opera lui Caragiale. Pînă azi cel puțin și cu siguranță că încă vreo cîteva decenii s-a dovedit deșartă speranța criticului, că lumea lui Caragiale va ajunge de neînțeles pentru cititorul român, care nu va mai putea pricepe ce vrea autorul Momentelor cu corupția sau cu coțcăriile electorale, cu lipsa de educație sau cu naționalismul sforăitor al românilor. Ba aș zice că, prin comparație cu ceea ce se întîmplă azi, autorul Scrisorii pierdute pare un optimist și un critic îngăduitor al vremii sale. Personajele lui au idealuri și cred în țărișoara lor. Nu le bate gîndul să-și ia tălpășița din România ca să-și găsească un rost prin alte țări. Caragiale însuși, care a plecat la Berlin ca rentier al unei moșteniri, locuiește acolo, dar se simte acasă tot în România. Vine des în țară și e vizitat frecvent de compatrioți cu care petrece zile în șir, aducîndu-i jertfe lui Bachus, după rețetele verificate la București.

Răscoala din 1907 găsește în el un adversar neînduplecat al politicienilor care au pus umărul la reprimarea ei și îi trezește vechile sentimente antimonarhice. Caragiale e revoltat de complicitatea parlamentarilor care-și dau mîna pentru a „pacifica” țara. Asta îl face mai atent la ideile socialiste ale amicului său Constantin Dobrogeanu Gherea. Totuși Caragiale nu-și părăsește ideile conservatoare, dar devine un conservator disident. Cum să pui armata și tunurile ei pe țăranii de pe urma cărora trăiești!? Chiar dacă nu era neam de țărani, ci de mahalagii mai cu pretenții, în Caragiale se ridică atunci democratul care nu concepe că cine n-are drept de vot – ca țăranii care s-au răsculat – poate fi omorît la grămadă fiindcă s-ar fi ridicat împotriva ordinii constituționale.

Pentru Caragiale, ordinea constituțională care-ți îngăduie să-ți omori compatrioții, nu poate fi o ordine constituțională acceptabilă. În zilele noastre am auzit o voce a unui fost milițian care spune că armata ar trebui trimisă împotriva  demonstanților și că armata ar trebui să folosească armamentul din dotare. Am mai auzit și un parlamentar care susține că cei care ies în piețele publice ar trebui întîmpinați cu tunuri cu apă.

Să fi anticipat ceva Caragiale natunci cînd s-a radicalizat împotriva ordinii constituționale?

Cristian Teodorescu