Gaudeamus - Cărțile de Moș Nicolae

De Moș Nicolae primeam, dacă primeam, două sau chiar trei cărți mititele, din colecția Traista cu povești. Pe lîngă ele, un covrig și niște bomboane ieftine – dropsurile tari cu care mi-am spart primul rînd de dinți.  Asta se întîmpla cînd în orașul copilăriei mele mai erau cartele pentru pîine și apăruseră cămășile cenușii, „antijeg”, care puteau fi purtate oricît, fără să trebuiască spălate. De pe urma lor tot orașul căpătase un iz de transpirație care părea inevitabil și veșnic.

Mi se părea ciudat că Moș Nicolae îmi aducea cărți. Cei doi purtători ai acestui nume pe care-i cunoșteam nu păreau iubitori ai cuvîntului scris. Unul era unchiul mamei, cel cu un ochi de sticlă, care nu-și întrebuința nici ochiul teafăr la citit, ca să nu-i cauzeze. Celălalt era un milițian bețiv, semianalfabet, care-și făcea veacul prin gară și-i lovea cu bastonul lui negru pe cei care i se păreau suspecți. Așa că vreo cîțiva ani am crezut că nuiaua cu care se zicea că ar fi fost dotat Moș Niculae era un baston de milițian.

Îmi plăceau de numai putem după ele cărțuliile acelea cu basme. Aveau însă un mare defect: ca și bomboanele, se terminau prea repede. Așa că le reciteam pînă le învățam pe dinafară. Cînd am primit prima carte groasă cu basme, am fost atît de fericit, încît m-am culcat cu ea sub pernă cînd ai casei au stins lumina. Aveam ce citi și în ziua următoare. De pe urma acestor experiențe am rămas cu o slăbiciune față de cărțile cu multe pagini și cu o curiozitate de nezdruncinat față de volumele în format mic. Așa se face că în adolescență am cumpărat „Nouă povestiri” de Salinger, fără să știu nimic despre ele, atras doar de formatul cărții, pentru mine irezistibil. Mulți ani după aceea, cînd se spunea că cititorul din România nu se mai atinge decît de cărți care nu depășesc 200 de pagini, fiindcă nu mai are timp de cărți groase, mi-am cumpărat noi traduceri din Proust și din Cervantes, împins de fericirea mea din copilărie stîrnită de cărțile care nu se terminau repede.

Pe vremea cînd copiii mei erau mici, de Moș Nicolae nu le cumpăram altceva decît cărți și dulciuri. Jucăriile erau pentru Crăciun. Pe atunci însă și ei aveau slăbiciunile lor, provocate de perioada de criză dinainte, cînd la televizor nu mai vedeau desene animate decît la bulgari. Nu-i interesau cărțile cu povești, ci doar casetele cu desene animate, la care se uitau non-stop. Învățaseră amîndoi să umble la video mai bine decît mine și citeau cursiv grație subtitrărilor de la filmele cu „Pisicile aristocrate”, „O sută unul dalmațieni” sau „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, de a cărei varintă scrisă  și ilustrată nici nu voiau să audă.

Cristian Teodorescu