Nu-i an, în Duminica Tomii, să nu-mi aduc aminte de schița cu același nume a lui Caragiale. Nu-mi mai pun de mult întrebarea cît era de credincios Caragiale. În adolescența mea, unii dintre prefațatorii scriitorului dădeau „Duminica Tomii”  drept o dovadă de netăgăduit că autorul „Momentelor” era un spirit „înaintat” care satiriza apucăturile preoților.  Caragiale îi lua pe popi peste picior pentru omeneștile lor slăbiciuni. Dar de aici pînă la a-l crede indiferent religios sau liber cugetător, ori să susții chiar că influențat de prietenul său, socialistul Constantin Dobrogeanu Gherea, l-ar fi vizitat și gînduri de ateu, asta e prea de tot.

Nu reiese din scrisul lui Caragiale și nici din mărturiilor celor care l-au cunoscut că el ar fi fost un frecventator statornic al bisericii sau că se băga în dispute orale cu ateii, ca apărător al credinței. Însă în momentele lui de singurătate  pare să se fi gîndit din cînd în cînd la relațiile sale cu Dumnezeu. În orice caz în „Duminica Tomii” Caragiale își amintește cu nostalgie de dascălul și de preotul bisericii la care se ducea de Paște, în copilărie, chiar dacă le menționează și omeneștile păcate. Pentru mine cel puțin, e imposibil de crezut că cineva care a scris „O făclie de Paști”, cu finalul ei cutremurător, e o persoană lipsită de sentimente religioase și care, măcar în momente sale de cumpănă, nu s-a gîndit rugător la Cel de Sus.

Oricum, în „Duminica Tomii”, Caragiale ține tirizia discuțiilor la modă despre credință și știință, dar face asta ca din partea unui confrate într-ale gazetăriei, un anume Tomiță, pe care-l chinuie o durere de dinți, încît nu-și poate scrie articolul pentru ziar. Amicul Tomiță se duce la dentist, iar autorul-personaj îi scrie articolul. Cînd să ajungă la ultima frază, i se întoarce prietenul scăpat de suferință, iar substitutul său, întrerupt din compunere, scrie „Dați-mi înapoi măseaua”, deși nu despre măsea, ci despre credință e vorba în articol.

Nu știm cît de credincios era acest Toma, contemporan cu Caragiale, dar în textul  pentru ziar, personajul care scrie în locul lui, îl citează pe Iisus care-i face pe plac neîncrezătorului său discipol și-l pune să-i atingă rănile ucigătoare, pentru a-i întări credința, încheind cu vorbele cunoscute cu care-i fericește pe cei care n-au văzut, dar au crezut că El a murit și a înviat.

Tomiță al lui Caragiale e cel care schimbă în textul pentru tipar  „măseaua” cu „credința”, ceea ce pentru un Toma modern care tocmai a beneficiat de progresele științei, încît ar fi putut să nu observe scăparea din textul amicului, e un fel de întoarcere spăsită la credință, după o suferință trupească de care n-a scăpat decît după intervenția slujitorilor științei. Luată la bani mărunți schița lui Caragiale, după ce-și produce efectele umoristice, te tulbură prin aducerea la zi a poveștii neîncrezătorului Toma.

Cristian Teodorescu