Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui,  revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012,  cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.

Valorificând
o tematică acută până la pandemie- criza emigranţilor- şi introducând antiteza
unei familii burgheze din Calais cu o viaţă îndestulată şi fastuos trăită în
palate cu servitori, Happy End ne provoacă şi ne scurtcircuitează ca fiecare pelicula a acestui regizor atât de
special, care forţează limitele şi propune scenarii de un dramatism tulburător,
cu o stilistică aparte ce vehiculează sentimente precum: nefericirea, nehotărarea,
frustrarea, dar şi iubirea în forma
supremă sau nebunia.

Filmul începe
îndeajuns de ciudat încât să incite de la prima secvenţă şi rămâne
destructurat, acţiunea închegându-se treptat , ceea ce induce o aşteptare, în
vreme ce personajele ce nu par să aibă prea multe elemente liante, au însă probleme
de relaţionare, de comportament, precum
şi altele de sorginte psihanalitică. Lumea lui Haneke nu se dezvăluie uşor, dar
atunci când o face e cu toate volutele,
convenienţele, rănile, fricile, defulările şi disperările la vedere.

Construcţia
regizorală este una cu totul specială, felul în care manageriază scenariul, lăsând să se vadă experienţa lui din teatru şi
operă, dar şi felul în care este ancorat în realitatea curentă cu toate cuceririle
ei: telefonie mobilă, internet, reţele de socializare.

Din
distribuţia lui Amour (un film care a dominat literalmente cinematografia în
anul lansării), Haneke i-a pastrat pe Jean-Louis Trintignant şi pe Isabelle
Huppert, primul cu o măiestrie artistică de mare clasă, cealaltă cu o
naturaleţe şi o eleganţă fără cusur, adăugându-l pe expresivul Mathieu
Kassovitz şi pe Tobby Jones care e condimentul englez în această prăjitură franţuzească gourmet, o
mixtură de Benny's Video, cu esență de Amour și aromă de Code Inconnu.

Remarcabilă de-a dreptul este micuţa Fantine Harduin, pe care am mai
văzut-o într-un rol care m-a impresionat în Le Voyage de Fanny al Lolei Doillon.
Este talentată, expresivă şi specială şi are o naturaleţe care, dacă se va
menţine o va transforma într-o steluţă a cinemaului francez.

Nu
pot să afirm ca Happy End este un film pe măsura talentului lui Haneke,
bulversant în alte pelicule ale lui, dar este quand mêmeo creaţie cu toate trade markurile personale şi
prin urmare parte a unei filmografii valoroase ce defineşte unul dintre cei mai
speciali regizori contemporani. Aşa că sfatul meu este să îl vedeţi!