Abia a scos Alladin (amuzant,dar nu de bifat la categoria must see) și
gentleman-ul regizor revine la ceea ce îi place cel mai mult și face într-o
manieră tipică de-acum: comediile noire cu răufăcători/mafioţi/traficanţi.

Filmul te înhaţă încă de la genericul original, anume făcut să îţi inducă
tensiunea şi ia startul cu o scenă pe care o poţi cataloga lejer drept una de
final. Dar de ce ne place nouă Guy Ritchie? Păi, tocmai pentru că este imprevizibil,
aşa că şi aici tricotează jackard firul narativ, conducându-ne când pe
ocolite, când ex abrupto în miezul lucrurilor – acolo unde lumea interlopă
funcţionează după propriile ei reguli...sau nu!

Matthew McConaughey este Mikey Pearson,
şi mă bucur să văd că a scăpat de rolul detectivului Rust Cohle şi de capcana
manierismului și a revenit în cursa partiturilor de substanţă care îi pun în
valoare mai degrabă talentul decât look-ul.

Hugh Grant este sarea și piperul și
deși i-a amenințat anul trecut pe tinerii englezi că, dacă nu vor vota blocarea
Brexit-ului, va face o nouă comedie romantică - iată că se simte ca peștele în
apă jucând rolul unui reporter de investigație venal, dispus să vândă celui care
plătește mai mult, dar și să șantajeze pe toată lumea. Rezultatul? Un rol
esențial în economia filmului, jucat cu aplomb şi savoare, fresh şi în caracter.

Charlie Hunnam, pe care l-am remarcat acum 17 ani în filmul lui Anthony
Minghella - Cold Mountain, a jucat şi în Pacific Rim, Crimson Peak, Sons of
Anarchy şi Papillon şi a făcut un rol bun în personajul principal în care l-a
distribuit tot Guy Ritchie în King Arthur: The Legend of The Sward din 2017 (în
care regizorul nu reinventează nimic, cu atât mai puţin legenda, dar o citeşte
într-o cheie majoră şi dark, poleită însă cu toate atributele magiei şi ale
fabulosului, adăugând alte straturi unei contrucţii cinematografice inspirate
şi pline de energie, cu o imagine ce prinde picturalul şi mişcarea în stilul
inconfundabil Ritchie).

Aici este nr 2 în sistemul Pearson, echilibrat, loial şi letal la nevoie,
altminteri imperturbabil şi precis ca un mecanism de calitate. Ray este
personajul care dă echilibrul în acest roller coaster în care situaţia se
modifică în ritm trepidant.

Iar triada Mickey (Matthew McConaughey), Raymond (Charlie Hunnam) și
Fletcher(Hugh Grant) joacă replicile cu „stil”, le face savuroase și ne dezvăluie elementele care se transformă şi iau întorsături ciudate.

Henry Golding, născut din tată englez și
mamă de origine malaeziană, este la al cincilea rol de lung metraj și vine după
succesul din comedioara de sezon de anul trecut, Last Christmas; aici trece într-un alt
registru stilistic şi este un mafiot dominat de dorinţa de putere, rol de care
se achită onorabil.

Colin Farrell- actorul fetiş al lui Guy-
deși nu are parte de foarte multă acțiune, este perfect în rolul Antrenorului,
omul care are un cod al onoarei şi îi educă pe tineri – asta când nu omoară,
trafichează sau ameninţă - toate în numele binelui şi al ...evoluţiei învăţăceilor lui
pe care îi apară ca o cloşcă.

O mai vedem şi pe Michelle Dockery
în rolul soţie adulate a lui Mickey şi pe Jeremy Strong care joacă rolul unui
miliardar evreu (deci foarte zgârcit)- ambii ok, fără să exceleze.

Cât despre construcția narativă marca Ritchie, ea nu dezamăgeşte nici de
această dată, incluzând un iureș de subplot-uri, urmăriri amuzante, umor negru
britanic, şi volute stilistice pe care
le folosește pentru a ascunde sau a reliefa personaje cu tot felul de
preocupări (mai mult sau mai puțin creștinești) sau scene cu două versiuni de
final.

Despre coloana sonoră am numai cuvinte de laudă! Muzică perfect potrivită
acțiunilor fiecărui personaj de Christopher Benstead, cel care a lucrat și la Aladdin,
care a punctat cu măiestrie momentele cheie ale filmului, fie ele comice
sau dramatice.

Excelent aleasă Cumberland Gap a lui David Rawlings - ca deschidere pentru
monologul lui Matthew despre cum e să fii leu în junglă: There's only one
rule în this jungle: When the lion's hungry, he eats!, melodie ce a fost
nominalizată la premiile Grammy acum doi ani, la categoria Best American Roots
Song.

Can cu Vitaminc C se aude din momentul în care intră în scenă Rosalind, soția lui Mickey, o piesă
trippy care a mai fost folosită și în Inerent Vice al lui Paul Thomas Anderson, dar și în Los abrazos rotos
regizat de Pedro Almodóvar.

Unul dintre momentele speciale ale
filmului este punctat de Boxes of Bush a lui Bugzy Malone, ambasadorul muzicii
grime. Pe numele său real, Aaron Davis, rapperul și actorul britanic născut în
Manchester, este un artist care spune lucrurilor pe nume într-un mod necenzurat
și original, motiv pentru care a fost ales de către Guy Ritchie chiar să-l
joace în film pe Ernie, pentru o scenă de jaf filmat, rapid montată și pusă pe
YouTube.

Pe una dintre scenele de urmărire cele mai savuroase – cea orchestrată de
Ray și ciracii lui - se aude "Shimmy Shimmy Ya" - El Michels Affair
(piesă înregistrată inițial de Ol 'Dirty Bastard) pe care n-am mai auzit-o de
pe la Breaking Bad, iar într-un moment tensionat pentru personajul Mickey Pearson intra în „scenă” vocalistul și muzicuțistul de la Manfred Mann - Paul Jones - cu Free Me, iar The Gentlemen se încheie cu „That’s
Entertainment”- The Jam, o piesă super potrivită având în vedere
implicațiile narative.

All în all, The Gentlemen merită văzut pentru stilul inconfundabil al lui Guy Ritchie
– un creator versatil şi nonconformist care ne place, şi pentru umorul negru al
acestui scenariu bine jucat - ce ne scoate din banal.

Filmul este distribuit în România de Vertical Entertainment.