TRE PIANI/ TREI ETAJE – dramă existențială cu sumedenie de dileme morale- de Michaela Platon

Nominalizat la Palme d’Or în 2021, cel mai nou film al cineastului italian Nanni Moretti, este deja pe marile ecrane din România de câteva zile. Filmul spune povestea a trei familii ce locuiesc în acelaşi imobil, a căror existenţă se intersectează dramatic. Toate personajele sunt suflete chinuite sau ajung să fie – după un incident care le transformă vieţile.

Emoţionant, reflexiv şi într-atât de veridic încât pare o poveste reală, sceanariul co-scris şi produs de Nanni Moretti aduce în prim plan probleme acute ale vieţii de cuplu, dar şi sumedenie de dileme morale şi etice plasate la vedere sau în subsidiarul acestei istorii nefericite.

Ca şi Tarantino şi M. Night Shayamalan, Nanni Moretti îşi rezervă un rol în această peliculă ce îţi rămâne insidios în memorie şi revine recurent cu temele ei. Aici este procurorul Vittorio, tatăl personajului care provoacă accidentul ce dezlănţuie acţiunea.

Şi deşi de obicei Moretti are propria formulă de dramedie- una total necomercială şi neconformă cu genul – acum finalul acordă şanse – interogând durerea pierderii fiecărui personaj şi infuzând-o cu speranţa schimbării. Oricum – aşa distorsionate cum sunt, relaţiile dintre personajele filmului se subsumează legilor trecerii timpului, căci acţiunea se derulează pe un segment temporal de 10 ani.

Distribuţia este una valoroasă şi ni-I aduce aproape pe carismaticul Riccardo Scamarchio , câştigător şi multiplu nominalizat al premiilor David di Donatello, care a jucat alături de Keanu Reeves în John Wick, Chapter 2 şi Parabellum, şi a fost Dario Farelli în Les Traducteurs- thrillerul lui Regis Roinsard. În rest are în portofoliu zeci de roluri în cinematografia italiană, este producător, scenarist şi a semnat chiar şi o colană sonoră.

Alba Rochwacher, sora regizoarei Alice Rochwacher, este şi ea o prezenţă care polarizează şi îşi reconfirmă talentul care îi aducea un Golden Globe pentru debut în 2009. Alături de ei, alţi actori înzestraţi din generaţii diferite, dar pe care i-am văzut în roluri care ne-au impresionat.

Finalul peliculei acordă şanse şi peste toate vieţile tarate ale personajelor rămase în viaţă după 10 ani de la incidentul care a declanşat acţiunea, tangoul Milonga Clandestina şterge tot răul şi redă un echilibru care ar putea reprezenta un alt început, cu atât mai mult cu cât toate personajele asistă la defilarea şcolii de tango ce dansează pe stradă.

Filmul nu te ia prin surprindere şi nici nu are cine ştie ce volute stilistice, are însă o naturaleţe, o autenticitate a poveştii şi personajelor care ne cucereşte. Este puţin diferit de stilul lui Moretti- ceva mai incisiv, dar ne aduce un aer proaspăt de cinema italian adevărat, cu mărcile şi frumuseţea lui netrucată.

Aşadar vă recomand cu căldură Tre Piani/ Trei etaje al lui Nanni Moretti, considerat un fel de Woody Allen al cinematografiei europene.

Credit foto Cinemagia