"Nebunia între filosofie și terapie" - Dezbatere cu Cristian Iftode , dr. Octavian Buda și Laurențiu Staicu

Doi filosofi – Cristian Iftode și Laurențiu Staicu – și un psihiatru, istoric al medicinei – Octavian Buda – vor dezbate ideile avansate de Michel Foucault în această carte, conform cărora nebunul nu a fost întotdeauna considerat „bolnav mintal”, iar reacție posibilă la nebunie și modul în care o privim depinde de cultura în care are loc. Evenimentul va fi moderat de Magdalena Mărculescu.

Volumul Istoria nebuniei în epoca clasică de Michel Foucault este o istorie a ideii de boală mintală în secolele XIV – XVII și a fost un adevărat eveniment intelectual la publicarea sa în Franța, în 1972.

„Ce este nerațiunea? Cum am devenit noi, oamenii moderni, ființe care se definesc prin rațiune, exilând în temnițe, în beciuri umede și reci sau în azile, tot ceea ce ne înspăimântă la ceilalți ca fiind lipsă de rațiune? Istoria nebuniei este povestea fascinantă a călătoriei omului modern în spațiul întunecat dincolo de zidurile pe care el le-a înălțat în jurul minții sale, pentru a-și proteja rațiunea, adeseori fără succes, de ispitele care nu încetează să o seducă și să o amenințe cu prăbușirea.” – Ciprian Mihali

Foucault conturează, în Istoria nebuniei în epoca clasică, etapele majore ale relației dintre rațiune și nebunie de la sfârșitul Evului Mediu până la nașterea azilului în secolul al XIX-lea, bazându-se pe diverse materiale: arhive, literatură sau iconografie. Renașterea le-a dat nebunilor o voce, epoca clasică îi va reduce la tăcere. Înființarea Spitalului General din Paris în 1656 este un eveniment istoric major care marchează epoca „marii izolări”. De acum, nebunul este internat alături de leneși, delincvenți și marginalizați în centre care își propun să-i izoleze și să-i facă să muncească pe cei care cântăresc ca o povară asupra societății. Prin urmare, internarea nu are un scop medical, ci unul social și economic. Cu toate acestea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, practica internării a căzut treptat în desuetudine deoarece părea a fi o eroare economică gravă. Celălalt eveniment cheie din această istorie a nebuniei a fost eliberarea bărbaților înlănțuiți din spitalul Bicêtre în 1793 de către Philippe Pinel. Acest act marchează nașterea azilului, iar nebunia se constituie acum ca o boală psihică. Nebunul nu mai este închis alături de delincvenți, ci se va trezi tot închis, dar singur. Și dacă este eliberat din lanțuri, acum este supus controlului medical.

„Această carte magnifică necesită o minte capabilă să fie, la rândul ei, aceea a unui istoric, a unui filosof, a unui psiholog și a unui sociolog – pur și simplu niciodată exclusiv una dintre acestea... Metoda lui Foucault nu este una care ar putea fi oferită ca exemplu; nu e la îndemâna oricui. E nevoie de ceva mai mult decât talent.” – Fernand Braudel

Michel Foucault (15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc. A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1955 și 1960 a lucrat în diplomație culturală la Uppsala, Varșovia, Hamburg, predând în același timp franceza la universitățile respective. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Istoria sexualității, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc.