PORTRET: Alecu Russo, un „ostaş al propăşirii”

Motto: „Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte” – Alecu Russo în „Cântarea României”

Marţi, 17 martie, se împlinesc 201 de ani de la naşterea lui Alecu Russo, poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar, ideolog al generației de la 1848 şi militant activ în favoarea Unirii Principatelor Române din anul 1859.

Alecu Rusu, pe numele avut la naştere, a văzut lumina zilei, la 17 martie 1819, în satul Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între gră dini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime, înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.

Cea mai mare bucurie a copilăriei era să asculte poveştile minunate ale „moşnegilor”, o pasiune care se va reflecta, peste ani, în interesul deosebit pe care îl va manifesta faţă de creaţia literară populară.

În anul 1829, o cumplită epidemie de holeră face ca doar Alecu şi tatăl său să scape din toată familia, iar pentru a-l feri de alte primejdii, Iancu Rusu îşi trimite fiul în Elveţia, unde acesta va învăţa limbile franceză şi germană şi unde va lua contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani.

Îşi continuă, apoi, studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lângă Geneva, perioadă în care realizează şi primele sale încercări literare.

În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerţ.

În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo.

Încă de acum, Russo se dovedeşte un revoltat, scrierile sale reliefând un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, o gândire liberală, atribute care îl aduceau, ulterior, în poziţia de ideolog al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova.

În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.

Se întoarce în Moldova, la moşia de la Negrişoara, din ţinutul Dornei, unde tatăl său arendase mai multe pământuri.

În 1839, realizează, împreună cu Vasile Alecsandri, o călătorie în ţinuturile Neamţului, frumusetea folclorului şi peisajele remarcabile constituind surse de inspiraţie pentru celebra legendă a „Piatrei Teiului”.

Russo îşi concentrează eforturile spre creaţia literară, o creaţie care, mai ales în domeniul teatral, se dovedeşte militantă şi critică la adresa realităţilor din societatea românească a vremii.

Un an mai târziu se stabilește la Iași, unde, impresionat fiind de locurile şi oamenii de aici, scrie, în limba franceză, „Iașii și locuitorii lui la 1848”, dar şi „Studie naționale”, o lucrare care avea să apară postum sub îngrijirea lui Alecsandri.

În anul 1841, domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar în 1845, scrie piesele „Băcălia ambițioasă” și „Jicnicerul Vadră sau Provincialul” – care avea să fie pusă în scenă la Teatrul Național.

Tot în 1945, îl cunoaşte pe Nicolae Bălcescu, la o întâlnire la moșia de la Mânjina a lui C. Negri.

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este exilat, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea lor în surghiun: Russo, la schitul Soveja, iar actorii la mănăstirea Caşin: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, Russo va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.

În anul următor, scrie articolele „Poezia populară” și „Decebal și Ștefan cel Mare”, publicate postum în „Foaia societății pentru literatură și cultură română” din Bucovina.

În anul 1848, participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri, iar în urma eșecului acesteia, Russo se refugiază mai întâi în Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.

În anul 1850, revista politică „România Viitoare”, a românilor exilați la Paris, îi publică „Cântarea României”, în limba franceză, însă textul nu a fost asumat prin semnătură de către Russo, ceea ce va face ca o lungă perioadă de timp să existe intense controverse asupra paternităţii acestei opere.

Despre „Cântarea României”, Nicolae Iorga avea să declare: „ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic”.

În anul 1851, Russo se întoarce în țară şi publică „Studie moldoveană”, în ziarul Zimbrul.

În anul 1855, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri, „Cugetări” şi mai apoi, „Cântarea României”, versiunea în limba română.

În 1856, cumpără moşia Teţcani (Roman) şi o arendează pe cea de la Mirceşti şi devine membru în Sfatul administrativ la „Departamentul lucrărilor publice”.

În anul 1857, Moşia Teţcani este ipotecată pentru 9.000 de galbeni, Russo nu poate figura ca alegător la Divanurile ad-hoc însă devine „procurist” al „Băncii Moldovei”, care un an mai târziu îi va sechestra producţia celor două moşii, iar scriitorul cunoştea o perioadă de mari greutăţi financiare.

La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale cele mai înalte, la 5 februarie 1859, Alecu Russo a trecut la Domnul, la doar 40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).

A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul lăcaşului de cult.

O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14 februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”

Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

RADOR - Razvan Moceanu