PORTRET: Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al culturii naționale

Vineri, 15 ianuarie, se împlinesc 171 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, jurnalist, prozator, dramaturg şi gânditor, ales post-mortem membru al Academiei Române. Eminescu a fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti” şi a rămas cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română, un remarcabil erudit şi militant activ pentru dreptul la existenţă naţională a poporului român. Conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010, ziua naşterii sale, 15 ianuarie, a fost aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, în care marcăm nu doar naşterea ”Luceafărului” poeziei româneşti, dar reflectăm şi asupra remarcabilei noastre culturi naţionale şi asupra esenţei românismului din sufletul fiecărei persoane cu simţire națională.

Mihai Eminescu (Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii.

Între anii 1858-1860, a urmat clasele a III-a şi a IV-a la „National Hauptschule” din Cernăuţi, apoi, în perioada 1860-1863 este înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde repetă clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, deşi era foarte bun la învăţătură.

În anul 1864, Mihai solicită Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă este refuzat. În acelaşi an, la 5 octombrie, intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, şi, mai apoi devine copist la comitetul permanent judeţean, în aceeaşi perioadă „pribegind” alături de Trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole şi turnee.

În 11 martie 1865, tânărul Eminovici primeşte paşaport pentru trecerea în Bucovina, apoi este ţinut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind şi îngrijitor al bibliotecii acestuia.

Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veşnice a lui Aron Pumnul, este tipărită o broşură dedicată acestuia, în care Eminovici semnează una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.

În 25 februarie, publică în revista „Familia”, poezia „De-aş avea…”, sub numele de Mihai Eminescu, pe care poetul l-a adoptat, de aici înainte.

La 16 iulie 1866, aceeaşi revistă îi publică poezia „Din străinătate”, urmată de noi creaţii ale poetului care văd lumina tiparului – „Speranţa”, şi „Misterele nopţii”.

În august participă la adunarea anuală a „Astrei”, apoi ajunge la Bucureşti, unde intră, ca sufleur şi copist, în trupa lui Iorgu Caragiale, cu care merge în turnee la Brăila, Galaţi sau Giurgiu.

În anul 1868, devine sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, şi cu care Eminescu merge înn turnee la Braşov, Sibiu şi Timişoara.

În acest periplu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, care îi publică poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”, în „Familia”, apoi se stabileşte la Bucureşti, unde îl cunoaţşte pe I. L. Caragiale şi este angajat ca sufleur şi copist al Teatrului Naţional.

La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alţi tineri creatori, cercul literar „Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare şi documente referitoare la istoria ţării, lui Eminescu fiindu-i repartizată culegerea de texte şi documente din regiunea Moldovei.

Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie, se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.

Este mediul în care îi cunoaşte pe  Ioan Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”.

Este perioada în care, pe lângă setea de cultură şi activitatea literară, abordează şi probleme precum situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide publicate în „Federaţiunea”. La 15 aprilie 1870 publică în revista „Convorbiri literare”, poezia „Venere si Madonă”, iar la 15 august, „Epigonii”.

La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea, Slavici devenind preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar.

La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare, prilej pentru Eminescu să-şi revadă locurile copilăriei.

În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele literare ale lui Eminescu, caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de periplul la Viena, de publicarea altor creaţii ale sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept.

Pentru a se putea întreţine, este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a susţine, pe mai departe, şederea sa la Berlin.

În această perioadă, Eminescu începe să prelucreze crâmpeie din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales, „Luceafărul”.

Între 17 ianuarie şi 7 mai 1874, Eminescu poartă o corespondenţă consistentă cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-şi obţină doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi, însă Eminescu abandonează acest demers, se întoarce în ţară şi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

În acelaşi timp, Eminescu predă lecţii de logică la Institutul academic, în locul lui Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat şi proletar”.

În anul următor, Eminescu propune spre achiziţionare, într-un raport datat 6 martie şi adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, o listă consistentă de tipărituri şi manuscrise vechi.

La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susţine conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport elogios asupra activităţii didactice a lui Creangă, destinat ministerului Învăţământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.

După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învăţământului cere ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase”, în vremea în care activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iaşi decide clasarea cauzei.

În perioada următoare, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la gazeta „Curierul de laşi” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură – şi frecventează cu regularitate Bojdeuca lui Creangă. De asemenea, publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă şi vizitează în dese rânduri casa bătrânului Ştefan Micle, ulterior stabilindu-se la Bucureşti.

După moartea, la 6 august 1879, a lui Ştefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi, iar văduva lui Micle vine la Bucureşti şi îl roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi nerealizabile. În perioada următoare corespondenţa cu Veronica Micle continuă, pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi respecte promisiunea de a o lua în căsătorie.

În anul 1881, este publicată Scrisoarea I, în „Convorbiri literare” din 1 februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie şi a Scrisorii a III-a la 1 mai.

A urmat publicarea „Luceafărului” şi împăcarea cu Veronica, o relaţie care avea să dea naştere unora dintre cele mai emoţionante scrisori de dragoste, pe care mulţi dintre noi am avut privilegiul să le cunoaştem.

În 1883 a urmat publicarea, în „Familia”, a unor poezii eminesciene precum „S-a dus amorul…”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul…”, „Pe lângă plopii fără soţ…” sau „Şi dacă…”, care i-au adus poetului un modest onorariu, singurul din întreaga sa activitate literară.

După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

La 8 ianuarie 1884 se stinge din viaţă, la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoşeşte, primind o recomandare medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de şase săptămâni spre sudul Alpilor până la Veneţia, Padova şi Florenţa.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este internat la spitalul Sf. Spiridon.

În anul următor, Eminescu continuă slujba la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială, iar în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887, pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1 septembrie revine la Botoşani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, susţine un spectacol în beneficiul bolnavului.

Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care solicita acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti, unde îşi recapătă din puteri şi îşi reia, timid, activitatea literară.

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

Cert este că, nici acum nu se cunoaşte motivul exact care a dus la plecarea sa din această lume, fiind dovedit faptul că bolile puse în seama sa de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe simptomele reale ale pacientului, cel mai des invocat diagnostic fiind „sifilis”, fără leac în acea perioadă.

La 17 iunie are loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său fiind înhumat la umbra unui tei.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

de Răzvan Moceanu - RADOR