OAZA de MUZICĂ - TOTUL PORNEŞTE DE LA ARCUL ROMAN.  Interviu cu dirijorul Camil Marinescu (4). Realizator Sorina Goia 

Avem arcul arhitectural de la romani, extrem de practic, adevărat, dar mai ales nu avem cum uita asemenea model de frumusețe… Dacă apuci arcul roman de cheia bolţii sale și îl învârți în jurul axei centrale obții o cupolă, cum e Pantheonul din Roma sau Sfânta Sofia din Constantinopol, azi numit Istambul. La cupola aia imensă mai adaugi o clădire, o “navă”… și dintr-o dată ai un nou model de templu, de biserică… și dacă reușești să găsești structural o formulă prin care să intre mai multă lumină, se trece de la stilul romanesc către unul căruia acum îi spunem gotic.

În acest parcurs de la modelul acustic cu imense reverberații sonore al clădirii Sfintei Sofia la stilul arhitectural gotic al catedralelor franceze începute la vremea cruciadelor s-a născut un fel de sonoritate care a determinat evoluția afectivă a omului modern.

Cine ar fi crezut că cel care s-a jucat cu arcada, învârtind-o așa, ca pe un sfredel, a oferit condiții umanității să cunoască o expresie sonoră care nu a existat niciodată în trecut? Cine ar fi crezut că un lucru atât de simplu poate determina evoluția afectivă a întregii umanități?

Asta pentru că în ecourile cu relații consonante asociate noțiunii de divinitate se află rădăcinile armoniei, polifoniei, omofoniei, în ultimul mileniu omul a evoluat afectiv grație muzicii pentru că trebuie bine înțeles: noi, oamenii, din cauză de armonie, am devenit filosofi prin muzică. Una e să cânți o monodie, o melodie… alta este să o însoțești de un alai întreg de stări armonice… iar mai apoi să începi să împletești mai multe melodii, asemeni multor oameni care se întânesc și “pun țara la cale”, ca să zic așa, fiecare cu părerea lui, fiecare cu trăirile lui… hai să spunem că prin această nemaiîntâlnită cuprindere muzica a devenit un univers de sentimente! Nu a durat mult și au apărut compozitori care nu doar au “inventat” melodii, ei au devenit arhitecți ai sonorităților, unii fiind adevărați edificatori de catedrale sonore, alții… scufundând catedrale sonore.

Dacă e mirare și minune în om, nu e atât că omul a pus piciorul pe Lună, înțelegem deja că viitorul nostru este printre stele și originea noastră este în stele, dar partea dumnezeiască din om este că a reușit să înțeleagă Universul, atât cel ceresc cât și cel sufletesc. Când astrofizicienii ajung să definească materia descoperim că modelele noastre muzicale deja explică prin dodecafonie construcția atomului și prin tonalism construcția galaxiilor, deopotrivă, dar muzica asta nu ar fi putut exista fără revelația divină. În cultura occidentală cu rădăcini în Grecia antică, antiteza între dionisiac și apolinic se prelungește până în zilele noastre prin lupta între pathosul laic și iluminarea transcendenței noastre, ai zice că muzica “vorbeşte” idei după modelul jocului ielelor, pasiune lucidă… și ce poveste a umanității e mai intensă, mai plină de înțelesuri, decât răstignirea Mântuitorului și Învierea Sa întru mântuirea noastră, a tuturor?