A venit Vacanţa!, de Dan Manolache

           An de an, din îndepărtata şi totuşi apropiata, copilărie, ziua de 15 iunie rezonează în inima mea cu....bucuria. Venea Vacanţa, cu trenul din Franţa spuneam noi deşi eram convinşi că niciodată nu vom putea vedea „gara” de plecare. Aveam însă multe alte lucruri la care să ne gândim: ne aşteptau bunicii şi uneori, chiar câteva zile la munte sau, mai ales, la mare.

Eu am ajuns prima dată la Constanţa în vara lui 1966. De pe terasa unui restaurant cu nume ce mi se părea inspirat, „Vraja Mării”, am privit cu uimire valurile ce scăldau plaja „Trei papuci” iar apoi, purtând patru beţe şi un cearşaf alb, am coborât în fugă interminabilele trepte pentru a monta cortul improvizat lângă altele multe ce transformaseră fâşia de nisip într-un uscător sui generis de pânze albe.

Am descoperit apoi oraşul. Mai întâi Piaţa Ovidiu, care arăta mult mai bine decât astăzi. Pe lângă clădirile frumoase erau atracţiile.....iaurt, şuberek, bragă, sarailii şi câte şi mai câte. Piaţa era vegheată, ca şi astăzi de statuia lui Ovidiu, „cântăreţul iubirilor gingaşe”, nemulţumit profund, aveam să aflu mai târziu, de exilul lui tomitan. Atât de nemulţumit încât înfăţişează Tomisul absolut neverosimil pentru noi cei de astăzi şi neadevărat, în mare parte, chiar pentru contemporanii lui. Spunea de pildă despre ierni că „peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut” şi adăuga că gerul este atât de năprasnic încât „vinul păstrează forma vasului și rămâne solid atunci când îl scoți din el... aici nu este băut ca vin curat, ci în bucățele pe care și le trec unii altora”.

Contrar poetului care afirma: „nu există fructe în acest ținut. Cât poți vedea cu ochii, numai câmpii goale fără frunziș, fără arbori”, eu am încă imaginea piersicilor şi strugurilor care te îmbiau de pe orice tarabă. Doar în privinţa culturii înclin să-i dau dreptate atunci când spune: „aici nu-i belșug de cărți care să mă atragă și din care să-mi hrănesc mintea”.

Fiindcă vorbeam despre statui, să nu o uitam pe cea a lui Eminescu ce priveşte nemărginirea mării cu o tristeşe amplificată poate de vecinătatea, atădată minunatei clădiri a Cazinoului ruinată astăzi nu de efectul vânturilor sau a valurilor ci de nepăsarea condamnabilă a celor ce nu fac onare funcţiilor pe care au ajuns.

Într-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle, Eminescu descrie astfel prima lui întâlnire cu marea, produsă la doar câţiva ani de când Dobrogea lui Mircea cel Bâtrân reintra în graniţe româneşti: „O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele, căci ea e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia.....Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toatã întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plin de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei.”

Treptat, luând poate şi exemplul a doua mari Regine, Carmen Sylva şi Maria, care au îndrăgit litoralul Mării Negre, din ce în ce mai mulţi români au ales marea ca destinaţie de vacanţă. Casele de piatră au ajuns, în cel mai bun caz, curiozităţi pierdute printre hotelurile şi terasele ce au inundat vechile şi noile staţiuni. Turiştii pot găsi, în principiu, tot ce îşi doresc într-o gamă ce pleacă de la aglomeraţia zgomotoasă şi scumpă de la Mamaia, la atmosfera boemă în stare pura sau moderată de farmecul unui sat, la Vama Veche şi 2 Mai.

Ar mai fi multe de spus despre veselia Costineştiului sau despre tristeţea unor staţiuni altădată pline de viaţă ajunse aproape părăsite astăzi...

Să nu fim insă melencolici! Este 15 iunie. A venit Vacanţa! O spun cu bucurie....şi cu nostalgia copilăriei.