Anca Mateescu, realizatoarea emisiunii GPS Cultural “Îmi place mult să ascult poveștile altora. De preferință, oameni inteligenți”

Avea doar 23 de ani când a început să
facă, la radio, emisiuni literare. Au trecut, de atunci, 30 de ani. Anca Mateescu, realizatoarea emisiunilor GPS Cultural și
Revista Literară Radio și cea despre care vorbim, a reușit
să strângă, în tot acest timp, în Fonoteca Radioului, o arhivă impresionantă de
voci ale unor mari personalități interzise decenii de-a rândul pe criterii politice.
A cunoscut oameni valoroși,
cu vieți impresionante, de la care a aflat povești tulburătoare. Despre oameni speciali
și întâmplări care au emoționat-o, despre radio și pasiunile de acasă, dar și
despre cum a reușit să strângă pe 80 de benzi cu înregistrări făcute de ea, povestește,
în cele ce urmează, Anca Mateescu.

Cum
arată un GPS Cultural, emisiunea pe care o prezinți de luni până vineri, de la
ora 17:00, la Radio România Cultural, în plină pandemie?

Diferit de cel de dinainte, dar făcut cu
la fel de multă convingere.

Emisiunea
o realizezi împreună
cu Luana Pleșea. Cum v-ați împărțit sarcinile?

În cel mai echitabil mod cu putință.
Lucrăm cot la cot. Firește, avem fiecare zone preferate: ea – teatrul, eu –
literatura. Dar, în principiu, suntem amândouă “generaliste” și ne străduim să
documentăm, cât mai bine, cele mai diverse subiecte ce țin de actualitatea
socio-culturală. Până a început pandemia, intram amândouă, zilnic, pe post. Din
martie, ne-am “separat” dar am rămas “împreună”! Chiar dacă acum facem GPS-ul
pe rând, o zi una, următoarea zi cealaltă, practic suntem mereu în “legătură
directă” una cu cealaltă, ne ajutăm, ne sfătuim. Cred că, după un sezon și două
luni, am ajuns să ne rodăm și să facem o echipă bună!

De
când vă știți și cum s-a făcut să lucrați împreună?

Ne știm de mult, de când Luana a
aterizat la mine în birou! Era învățătoare pe vremea aceea și a început să
colaboreze la redacția literară. Redactorul-șef adjunct de atunci, Liviu
Grăsoiu, m-a trimis cu Luana în cabina 15, să o înregistrez și să vedem dacă
are voce bună. Acesta a fost “kilometrul zero” al relației noastre! După câțiva
ani, Luana s-a angajat la Radio România Internațional, nu ne mai întâlneam
decât foarte rar, pe holurile Radioului. Am început să facem GPS-ul împreună
anul trecut, la câteva luni după ce ea s-a transferat la Cultural.

Multe dintre audiobook-urile
editate de Casa Radio conțin înregistrări făcute de mine

La
Radio România realizezi și Revista Literară Radio, emisiune care se difuzează
duminica, de la ora 12:00. De când o faci? Și cum de te-ai îndreptat spre acest
gen de emisiuni?

De fapt, eu cu acest gen de emisiuni,
adică emisiuni literare, am început munca la Radio. Angajându-mă la Redacția
Literatură și Artă, imediat ce am terminat Facultatea de Litere, în 1990, am
început să fac, cum era și firesc. emisiuni literare. Pe vremea aceea, în “cretacic”,
cum spune o mult mai tânără prietenă de-a mea, absolut toate emisiunile
redacției mele erau înregistrate. Nimic live. Numai “conserve”. Liviu Grăsoiu,
șeful meu de atunci, pe care l-am mai amintit, m-a pus să fac o emisiune de
istorie literară care se numea Portrete și evocări literare. Făceam “conserve”
de câte 30 de minute, în principal despre scriitori interziși în vremea
comunismului, iar invitații mei erau scriitori, oameni de cultură sau simpli
supraviețuitori care, într-unul sau în mai multe momente ale vieții lor, se
intersectaseră cu cel evocat. Miza era să se facă auzite la Radio voci
interzise decenii de-a rândul pe criterii politice și să le aducem în fonoteca
Radioului. Multe dintre audiobook-urile editate de Casa Radio conțin
înregistrări făcute de mine, în anii ‘90. Cât despre Revista Literară Radio, e
și ea o supraviețuitoare, cu un an mai tânără decât Radioul! A avut o viață zbuciumată, a
fost interzisă în anii stalinismului și reluată în 1966. Am început să fac
Revista Literară Radio acum șapte ani, împreună cu Matei Martin. De trei ani
fac echipă, la Revista Literară Radio, cu Diana Joicaliuc.

Sunt
convinsă că ai cunoscut scriitori remarcabili, de-a lungul carierei de
jurnalist, și oameni absolut speciali. Cine sunt aceia care te-au marcat,
într-un fel sau altul?

Într-o ordine cronologică le amintesc pe
Cornelia Pillat, soția scriitorului Dinu Pillat, și pe Măriuca Vulcănescu,
fiica lui Mircea Vulcănescu, pe Pan M. Vizirescu, Ovidiu Papadima, Arșavir
Acterian, pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe Gellu și Lygia Naum. Cu
scriitorul Paul Goma am făcut o singură înregistrare, dar țin minte fiecare
detaliu al vizitei mele de peste patru ore, în apartamentul lui din Paris. La
fel cum țin minte toate amănuntele celor două vizite ale mele la Cluj, la
Adrian Marino, sau ale celor două vizite, mult mai recente, la Radu Cosașu, pe
care sper, din inimă, să-l mai revăd.

Când Monica Lovinescu mi-a povestit
cum a fost omorâtă de comuniști mama ei, am început să plâng

Ai
cunoscut-o bine pe Monica Lovinescu, ai făcut multe interviuri cu ea. Cum era,
dincolo de înregistrări, de interviuri? Ce te-a impresionat la ea, ce îți
amintești acum legat de întâlnirile voastre?

Îmi amintesc, cu mare precizie, prima
înregistrare făcută cu Monica Lovinescu. Era prin 1993, la una dintre primele
ei vizite în România. Toată lumea se înghesuia sa facă interviu cu Monica
Lovinescu. Timpul ei prețios a fost atunci gestionat, cu parcimonie, de
criticul literar Nicolae Manolescu. Nu te puteai apropia de ea fără aprobarea
actualului președinte al Uniunii Scriitorilor. Eu am reușit, rostind un nume
magic – Cornelia Pillat – și am căpătat cinci minute cu Monica Lovinescu, timp
în care am înregistrat-o vorbind despre Agendele literare ale lui Eugen Lovinescu,
primul volum fusese publicat chiar atunci. După fix cinci minute, în biroul de
la România literară a apărut Nicolae Manolescu, care mi-a arătat politicos ușa.
La puțin timp, am reîntâlnit-o pe Monica Lovinescu acasă la ea, la Paris, în
locuința din strada François Pinton. Acolo am avut timp berechet de stat la
povești. Când mi-a spus cum a fost omorâtă de comuniști mama ei, arestată la 71
de ani, am început să plâng. Stătea în fotoliu, fumam amândouă și ea povestea.
Din când în când, se oprea și striga: “Virgiiiil!” Apărea imediat, calm și
surâzător, domnul Ierunca.

Ai
avut ocazia să cunoști și partenerele de viață ale unora dintre personalitățile
pe care le-ai întâlnit, de-a lungul anilor? Ce femei deosebite din spatele unor
bărbați speciali ai cunoscut?

Pe Cornelia, soția lui Dinu Pillat. Și
pe Lygia, soția lui Gellu Naum. În perioade diferite ale vieții mele, amândouă
au însemnat enorm pentru mine. Am cunoscut-o și pe Lena Constante, soția lui
Harry Brauner, cunoscutul folclorist. Și am stat câteva zile, la Paris, acasă
la Ioana Celibidache, soția celebrului dirijor Sergiu Celibidache.

Ai
avut privilegiul să stai de vorbă cu foști deținuți din lagărele comuniste.
Cine sunt acești oameni speciali care ți s-au destăinuit? Prin ce te-au impresionat?

Ideea
de a face un ciclu de emisiuni cu amintirile celor care făcut închisoare
politică pe vremea comunismului mi-a venit în timpul unei discuții cu istoricul
literar și folcloristul Ovidiu Papadima, fost deținut politic. De fapt, el mi-a
spus: “Duduie Anca, de ce nu faci niște înregistrări cu noi”? Mi-au sprijinit
proiectul Liviu Grăsoiu și adjunctul lui de la vremea respectivă, Florin
Constantin Pavlovici. Pavlovici fusese și el la închisoare pentru că, în
ultimul an de facultate, făcuse imprudența să afirme că romanul „Rădăcinile
sunt amare” de Zaharia Stancu este unul prost. El m-a ajutat foarte mult, m-a
pus în contact cu mulți dintre colegii lui de detenție politică. Într-unul
dintre primele numere ale revistei Memoria apăruse o listă cu scriitori și
oameni de cultură închiși în temnițele comuniste. Am luat lista aia, am început
să-i caut și să-i înregistrez. Mă bântuie și acum regretul că nu i-am
înregistrat pe Corneliu Coposu și pe aviatorul Tudor Greceanu. De multe ori
amânările costă. Pe Tudor Greceanu am reușit să-l sun la o săptămână după ce
fusese înmormântat.

Cel mai mult m-a emoționat să aud vocea
lui Mircea Vulcănescu

Îți
vine în minte vreo povestire de-a lor care și acum, când ți-o reamintești, te
emoționează până îți dau lacrimile?

Sunt foarte multe povești care mă pot
face să plâng și acum. Anul trecut, am avut un proiect care se chema exact ca
emisiunea mea de acum 25 de ani – Amintiri din temnițele comuniste. Timp de
aproape trei luni s-au auzit la Radio România Cultural, în fiecare zi lucrătoare, preț de două
minute, vocile lui Bartolomeu Anania, Adrian Marino, Dumitru Stăniloaie, Lena
Constante, Micaela Ghițescu, Alexandru Paleologu, Ion Omescu, Teohar Mihadaș,
Arșavir Acterian, Ion Jovin, Dumitru Țepordei, cu amintiri din timpul detenției
în închisorile și în lagărele comuniste. Mi-am reascultat aproape toate
înregistrările, aproximativ 80 de benzi, și mi-a fost parcă mai greu acum decât
în urmă cu 20 de ani. Întotdeauna o să-mi vină să plâng când o să mă gândesc
cum a murit în închisoare filosoful Mircea Vulcănescu, la 48 de ani, cel despre
care se spune că ultimele sale cuvinte au fost: “Să nu ne răzbunați!” În câteva zile, Mircea Vulcănescu "a
pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate.
Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit", scria Mircea
Eliade despre "fratele rămas departe". Sau cum a fost arestat, la 74
de ani, poetul Vasile Voiculescu, doctorul fără de arginți, care, atunci când a
auzit că i-au fost confiscate și cărțile din casă, ar fi zis: “De acum, pot să
mor!” Sau cum Ecaterinei Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu, i-a fost oprită, în
închisoare, medicația, pentru că a refuzat cu obstinație să-i scrie fiicei să
devină colaboratoare a Securității.

Din
fabuloasa arhivă de voci pe care ai
strâns-o, de-a lungul vremii, care e personalitatea a cărei voce te-a emoționat
cel mult, atunci când ai auzit-o pentru prima oară?

Cel mai mult m-a emoționat vocea lui
Mircea Vulcănescu, asta și pentru că eu am făcut rost de ea. Fiica lui, Măriuca
Vulcănescu, mi-a dat, pentru câteva ore, un disc mic, metalic, un fel de rudă
îndepărtată a CD-ului de astăzi. Aflat la Londra, în 1939, Mircea Vulcănescu
își înregistrase vocea, vrând să trimită celor de acasă o carte poștală sonoră.
Am venit cu discul în radio și ne uitam la el, eu și Florin Pavlovici, de parcă
erau în cutia aia impachetate moaștele vreunui sfânt. Am trăit o adevărată
epopee până când am reușit să trecem sunetul de pe disc pe bandă magnetică,
fiind implicați în această dificilă operațiune mai mulți șefi de la
departamentul tehnic. Și peste toți și toate trona vocea lui Pavlovici, gravă,
aproape patetică, marcată de solemnitatea momentului: “Aici este vocea lui
Vulcănescu. Mircea Vulcănescu! Știți cine a fost Mircea Vulcănescu?”

Îmi place să fac cumpărături. Dacă
aș putea trăi din asta, m-aș face consilier de shopping

Am vorbit despre emisiuni la radio, despre
personalități pe care le-ai cunoscut datorită muncii tale aici și, totuși, când
și cum te-ai îndrăgostit de radio? Asta ți-ai dorit să faci de la bun început
sau radioul ți-a dat peste cap planurile, intrând brusc în viata ta?

Cândva, am avut 23 de ani. Atunci am
început să lucrez la Radio. La câteva luni după Revoluție. Am învățat, în
același timp practic, ce înseamnă să fii un om liber și ce înseamnă să fii jurnalist. Dacă mi-ar fi zis
cineva, atunci, că vârsta de 30 de ani mă va prinde la Radio România, îi
spuneam că e dus clar cu capul. Iată că de atunci au trecut fix 30 de ani, eu
tot la Radio România sunt, iar cea dusă cu capul sunt, desigur, eu!

Cum
ești tu, în viața de toate zilele?

Relativ veselă, destul de optimistă.
Încerc să mă conving că poate exista un nou început pentru oricine, la orice
vârstă. Dacă mă conving pe mine, atunci e bine, pentru că pot găsi apoi puterea
să conving și pe alții. Pot fi destul de convingătoare.

Ce
pasiuni ai, ce îți place să faci? Ce te încarcă după o zi extenuantă de muncă?

Îmi place să citesc, să înot și să fac
cumpărături. De orice fel! Dacă aș putea trăi din asta, m-aș face consilier de
shopping. Îmi place foarte mult să ascult poveștile altora. De preferință,
oameni inteligenți. Îmi plac călătoriile în străinătate. Am ajuns, pentru prima
oară, în Occidentul cel putred, abia la 27 de ani. De atunci, tot încerc să
recuperez! După o zi extenuantă de muncă, mă încarcă amintirea vacanței
următoare!

Către
ce ne va îndrepta, în perioada următoare, GPS-ul Cultural?

Sper că spre “normalitatea” de dinainte de pandemie. Cât mai repede!