Elena Vlădăreanu prezintă, la Radio România Cultural,
alături de Raluca Rădulescu, “Scena
și ecranul”, singura emisiune
zilnică despre teatru şi film din FM-ul românesc. Scrie poezii și piese de
teatru și
este “creierul” premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură scrisă pentru
femei. Despre cum ajunge o absolventă de Litere
realizatoare la radio, despre pasiuni din timpul liber, dar și despre scriitoarele
care i-au marcat existența, povestește Elena Vlădăreanu în cele ce urmează:

Ce se întâmplă,
mai exact, Elena, la voi în emisiune?

Eu vorbesc despre filme, de cele mai multe ori, imediat
explic, iar Raluca despre teatru. Se întâmplă uneori ca eu să mai vorbesc și
despre arte performative, pentru că întotdeauna în teatru se întâmplă mult mai
multe lucruri decât în film. La fel, uneori se întâmplă să facem împreună, de
obicei când avem evenimente mari, gen Gala UNITER sau Gopo, și atunci e foarte
bine, mi se pare că noi două avem chimie. De ce nu facem tot timpul? Tot din
motivul ăsta, că am vorbi noi două prea mult și nu am mai apuca să vorbim cu
ceilalți și despre ceilalți.

Ce
aduce nou “Scena și ecranul”, în această toamnă, la Radio România Cultural?

În primul rând, un nou interval orar, 15.30-16.00. În al
doilea rând, emisiunea e mai dinamică, avem mai multă muzică, cumva am încercat
să o gândim pentru această perioadă în care nu putem încă lucra cu invitați în
studio, face to face. Îmi amintesc, mai ales la Raluca, dar și la mine, cum uneori
aveam și cinci-șase invitați odată, Raluca a avut și mai mulți, era foarte
plăcut și ”suna” foarte bine. Acum interviurile le facem în direct prin telefon
sau unori înregistrăm, ceea ce ne dă un avantaj, acela de a avea mai multe
subiecte, nu doar unul, ca atunci când ai un invitat live în studio.

Nu pot să scriu cu muzică. Nu mă inspiră

Ești
absolventă de Litere, scrii piese de teatru și poezie. Ai publicat mai multe
volume de poezii foarte apreciate. Când ai scris prima poezie?

Am început așa cum începem cu toții, unii continuă, alții
nu. Nu cred că a fost nimic special, nici acum nu cred că e ceva special. Am
început de foarte mică pentru că pur și simplu scrisul mi-a fost la îndemână,
ca să scriu nu aveam nevoie de nimeni și de nimic, cum ar fi fost cu muzica de
exemplu sau, habar nu am, cu desenul. Bun, poți să și desenezi și desenam, dar
la un moment dat chiar se aleg lucrurile și am rămas cu cel mai comod, cu
scrisul. Și la mine a fost așa, pas cu pas, nu am avut un moment de glorie din
care să mă hrănesc ani de zile. Eu am tot scris, mai prost și mai târziu mai
bine, până când cumva s-a profesionalizat treaba asta, adică am ajuns să scriu
tot felul de lucruri pe lângă cele care sunt proiectele mele personale. Ceea ce
e bine. Îmi place și că am rămas la fel de speriată în fața unui text pe care
trebuie să-l încep, mi se pare că nu o să fiu în stare să-l scriu.

Cum lucrezi
la cărțile tale? Ai un ritual pe care îl respecți când te așezi la masa de
scris?

Da, sunt destul de organizată. Dacă nu aș fi fost
organizată, nu aș fi reușit să fac atâtea în același timp. Totodată, e prima
oară când o dau în bară, mi-a fost cerut un eseu de 6000 de semne și eu am
scris o proză de 9 pagini. Mă simt și prost, am fost atât de neatentă sau
obosită, că am înțeles ce am vrut eu să înțeleg. Nu am ritualuri, nu depind de
nimic. În principiu, pot scrie oriunde, chiar și pe orice suport, dacă nu am
computerul cu mine, scriu pe hârtii, agende etc. Nu pot scrie cu muzică, asta e
singura mea... nu știu cum s-o numesc, problemă. Știu că sunt mulți scriitori
care lucrează cu muzică, muzica îi inspiră, eu nu pot.

Când ai
început să scrii piese de teatru? Despre ce era vorba în prima ta piesă?

Eu am lucrat doar cu Robert Bălan, mai ales în mediul
independent, deși am avut două colaborări cu Teatrul “Gong” din
Sibiu și una cu Teatrul „Andrei Mureșanu” din Târgu Mureș. La sfârșitul lui
2019, Bobi Pricop a făcut la „Teatrelli” un one-woman-show cu Andreea Bibiri,
pornind de la Spațiu privat, volumul
meu din 2009 și am mai scris un text scurt la o comandă din Franța. Primul text
era despre maternitate.

Acum citesc numai cărți scrise de femei

Ești și
“creierul” Premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură scrisă pentru femei.
Dacă ar fi să numești cărțile scrise de femei care te-au marcat, din literatura
română, care ar fi acelea? Dar din cea universală?

Nu vreau să răspund aici cu un nume sau două. Știu că eram
prin liceu și începusem, instinctual, să caut cărți scrise de femei, dar abia
după 2000, când am venit în București, am început să le și citesc. O să fac o
listă lungă, care începe cu Hortensia Papadat Bengescu și continuă cu Ileana
Mălăncioiu, Nora Iuga, Angela Marinescu, Gabriela Adameșteanu, Marta Petreu,
Adriana Bittel, Adriana Babeți, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu, Judith
Meszaros, Corina Sabău, Lavinia Braniște, Ruxandra Novac, Domnica Drumea,
Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Svetlana Cârstean, Anamaria Sandu, Alina
Nelega, Miruna Vlada și cred că mai sunt foarte multe scriitoare extraordinare
pe care eu nu le-am citit încă. Oh, la literatura universală... De exemplu,
acum citesc numai cărți scrise de femei: Ali Smith, Donna Tart, Carmen Maria
Machado, Marguerite Duras.

Cum ajunge
o scriitoare realizatoare la radio? Când și cum ai prins drag de radio?

Cred că de mine s-a prins, pur și simplu. Pentru că sunt eu
așa, consecventă. Nici nu cred că e ambiție, ci doar consecvență și că, deși
greu, accept faptul că nu știu niciodată suficient și că trebuie să am răbdare,
pentru că la un moment dat se vor așeza lucrurile. Am ajuns în radio prima oară
în 2006 cu o rubrică de cultură online în emisiunea unui coleg, Cătălin Sturza.
Eu mergeam o dată pe săptămână, cred că marțea, și vorbeam, de obicei liber,
despre un subiect pe care îl documentasem și care avea legătură cu această
cultură online, o temă destul de generoasă de altfel. La un moment dat, m-a
sunat Oltea Șerban Pârâu, care era redactorița șefă atunci și care mi-a spus
așa: Uite, te tot ascult la Cătălin și îmi place cum te auzi, propune-mi un
format pentru grila de toamnă. Vă dați seama, asta m-a luat așa, fix ca din
oală, nici nu știam ce-i ăla format. Partea bună este că lucram deja de șase
ani în presă, scrisesem despre orice domeniu cultural și despre mass-media,
aveam conexiuni și știam totuși pe ce planetă trăiesc J Am mers la
radio, am discutat și am propus un talk-show zilnic de actualitate culturală,
căruia i-am spus Timpul prezent. Era
de luni până vineri, de la 11.30 la 12.00, iar pentru mine, la început, a
fost... teribil, extrem de dificil, una e să vorbești câteva minute, alta e să
fii pregătit pentru jumătate de oră, nu aveam vocea lucrată, nici nu știam ce-i
aia, aveam emoții, vorbeam foarte repede de nu se înțelegea nimic din ce
spuneam, uneori era greu cu invitații, atunci, în 2006, încă erau oameni pentru
care nu era nimic anormal să spună că vin la o emisiune în direct, apoi să nu
se mai arate și tot așa. Am făcut Timpul
prezent până în 2011, când am născut-o pe Eva. De atunci, fac Timpul prezent Adela Greceanu și Matei
Martin, cu Matei de altfel am făcut și eu un an. Sincer, cred că abia acum Timpul prezent e cum trebuia să fie,
cred că ei au reușit să facă din această emisiune, care acum e seara, un format
excelent, ca să folosesc un clișeu, un reper pentru RRC. Mie nu cred că mi se
potrivea. După ce am revenit din concediul de maternitate, am făcut trei ani
documentare și interviuri-portret, formate care la fel, îmi plăceau, deși mi-a
luat iar un timp să înțeleg puterea de semnificare a sunetului. Să înțeleg că
nu trebuie să explic eu tot, prin cuvinte, că pot să am încredere în sunete:
sunete ambientale, replici, muzică etc. Complicat și aici, dar frumos, mai ales
că eu, cum de altfel fac toți colegii mei din radio, făceam tot: producție,
teren, înregistrări, montaj, ilustrație. În 2015, am născut-o pe Alexandra și
când am revenit, în 2017, am început să fac partea de film din Scena și ecranul. Ei, după 20 de ani de
când lucrez în presă, pot spune că asta mi se potrivește cel mai bine, sunt pur
și simplu îndrăgostită de ce fac acum. De altfel, și când eram în presa scrisă
îmi doream să scriu despre filme, dar nu s-a întâmplat decât tangențial, întotdeauna
era bătaie pe domeniul ăsta.

Îmi place să înot, să urmăresc păsări și să identific
ciuperci

Cum te
înțelegi cu Raluca?

Cum spuneam, cred că e chimie între noi când suntem
amândouă pe post. Altfel, partea de dialog se poartă în spatele emisiunii și
cred eu că amândouă suntem suficient de flexibile pentru a putea lucra bine
împreună.

Cum ești
tu, Elena cea de toate zilele? Ce-ți place să faci?

Sunt o femeie normală, care face foarte multe lucruri, ca
toate femeile. Gătesc, fac curat, am grijă de fete, mă ocup de emisiune, scriu,
citesc, sunt în al doilea an de doctorat, uneori fac yoga. Îmi place mult să mă
văd cu prietenii, îmi lipsesc întâlnirile și vizitele, îmi plăcea mult să
gătesc pentru ei, îmi plăcea să fie casa plină și era destul de des. Îmi mai
place muntele, îmi place să înot, să urmăresc păsări și să identific ciuperci,
să merg la cinema.

Care e
“plăcerea ta vinovată”?

Nu cred că e vinovată deloc, îmi pare doar rău că nu pot
face mereu asta: să mă uit la seriale polițiste, horror, mistery.

Înțeleg că
ai două fiice la fel de creative ca tine. Ce fac ele?

Eh, fetele mele sunt mici și sunt creative așa cum sunt
toți copiii. Sigur, sunt lucruri pe care le observ, de exemplu că Eva, fata cea
mare, este talentată la desen. Face pian de pe la 5 ani, dar a întrerupt acum
din cauza pandemiei. A jucat recent într-un film, i-a plăcut foarte mult și ar
vrea să se mai întâmple și, zic eu, a fost extraordinară. Alexandra, care are
doar patru ani, inventează tot felul de cuvinte și jocuri de cuvinte, îi plac
animalele și o interesează să știe mai multe despre ele. Dar acum... important
este să fie fericite cu ceea ce vor face, nu contează cât de creativ sau
necreativ va fi.