Iarina Taban: „Copiii din centrele de plasament au nevoie de acceptare necondiționată”

Peste 3500 de copii instituționalizați sunt ajutați de Asociația Lindenfeld, prin programul Ajungem mari.

Copiii din sistemul de protecție așteaptă 1.000 de voluntari care să le fie colegi la joacă și la teme, dar și prieteni care să le ofere 3 ore pe săptămână din timpul lor, să-i asculte, să-i încurajeze și să le arate că lumea are și părți bune.

Despre cum a fondat acest program, povestește Iarina Taban.

„Personalul din centrele de plasament este insuficient pentru nevoile acestor copii. Țin minte un băiețel de 3 ani care tot ce își dorea era să aibă pe cineva aproape și m-a luat de mână deoparte de ceilalți copii, plângând pentru că fusese adus în centru. Experiența instituționalizării provoacă traume în sine, pe lângă abuzurile pe care poate le-au suferit sau neglijența pe care au primit-o din partea părinților în familia din care provin. Și, atunci, văzând dorința lui de atenție, de a avea pe cineva aproape, de a primi o îmbrățișare, o mângâiere, am zis că trebuie să aducem mai mulți oameni care să facă asta și să facă asta constant, săptămânal, pentru că copiii cu traumă de abandon sau separați de familie au nevoie de un pic de predictibilitate în viața lor, au nevoie să descopere că oamenii pot fi și buni, că pot avea încredere în oamenii din jurul lor.”

De ce au nevoie cel mai mult copiii din centrele de plasament?

„Copiii au nevoie de acceptare necondiționată în primul rând. Poate e mult spus iubire când vorbim de voluntariatul persoanelor care abia îi cunosc, însă faptul că sunt văzuți, acceptați așa cum sunt ei, cu supărările lor, cu tristețile lor, poate cu stima lor scăzută. Într-o zi, când, de fapt, nu știu, refuză să facă la matematică pentru că nu au încredere să facă exercițiul sau au fost descurajați la școală când au văzut că ceilalți copii au știut și ei nu și un mod de apărare ar fi să spună nu, nu fac sau vreau să fac altceva. Iar voluntarii zic „Ok, te înțeleg, dar sunt aici pentru tine, hai să povestim un pic, poate de asta ai nevoie, cu ce ți-e greu” și din acel moment copiii se deschid altfel, sunt mult mai dornici să participe la activitățile educative pe care voluntarii le propun.”

Cu pași mici ați reușit să faceți lucruri mari, mă refer la integrarea în societate a tinerilor care ies din centrele de plasament la 18 ani. Câtă nevoie de susținere au după ce ies din astfel de centre?

„Să îți iei viața în propriile mâini este greu și pentru copiii care au o plasă de siguranță acasă prin familia lor, iar pentru tinerii instituționalizați este cu atât mai greu pentru că de multe ori ei vor să se rupă de sistemul din care au pornit. Deci să taie legăturile cu plasa pe care au avut-o în anii anteriori. Ce încercăm noi este să le transmitem că sprijinul voluntarilor rămâne și că pot să apeleze la noi în continuare și voluntarii îi ajută cu tot ce înseamnă partea de viață independentă acolo unde tinerii cer ajutor și au nevoie de sprijin.”

Unde aveți cele mai mari dificultăți în a găsi voluntari?

„În orașele mici, care nu sunt centre universitare pentru că foarte multă lume a plecat spre orașele mari și în județele în care centrele sunt în afara orașelor. Pentru că, de exemplu, în județul Brașov, din păcate, cele mai multe sunt la distanțe destul de mari, 10, 15, poate și mai mult de 40 de kilometri și atunci e mai greu să găsești voluntari în mediul rural. Toate localitățile sunt pe site, pe www.ajungemmari.ro, pe pagina se găsește formularul de înscriere pe care voluntarii sunt rugați să-l completeze, să-și rezerve poate 30 de minute, să ne spună mai multe despre ei și despre ce pot să facă cu copiii și să vadă toate localitățile. Poate ceva este foarte aproape de ei și este o oportunitate grozavă de dezvoltare și pentru voluntari, nu doar pentru copii.”